Subscriu, Guesswho! Cred ca am mai scris pe undeva, pe la Maxima zilei, ce am citit si eu de la altii: important nu este sa faci doar ceea ce-ti place (sau sa visezi la asta, daca momentan nu poti), ci sa faci tot ceea ce ai de facut, acum si aici, cu placere.
Pe de alta parte, am impresia ca la noi, fiind single, intrebarea asta este si mai acuta, intrucat nu avem unde sau in cine ne "refugia". Multi dintre cei care au familie sau chiar numai monoparentali cu copii (persoanele de fata se exclud... altfel, n-ar fi aici
), "evadeaza" din sine, traind numai pentru ceilalti oameni sau lucruri: pana ne luam casa, pana termina copilul liceul, pana imi gasesc un nou job (da' deocamdata e bine si casnica sau freelancer, ca are cine sa ma tina), pana mi se marita fata etc. Aceste persoane ajung, de obicei, atunci cand raman vaduve sau copiii pleaca la casele lor, cu "sindromul cuib gol", si nu-si imagineaza cu ce vor umple timpul ramas de-acum incolo... si asta pana la depresie si ganduri suicide, in cazurile extreme. Sincer, am dus o munca de negociere de 3 ani (de cand m-am intors in oraselul natal), nu numai cu mama mea, care se folosea de mine ca de un fel de substitut al fostului copil in lipsa unei supape reale de manifestare a afectivitatii, dar si cu fostii mei profesori (actuali colegi) sau colegi de clasa (actuali parinti ai elevilor), ca sa ma perceapa asa cum sunt, asa cum am devenit, in 25 de ani, si nu asa cum am fost. N-a fost usor, dar acum e ok... totusi eu tot prefer sa am nevoie ca ziua sa aiba 48 de ore decat sa ajung la acest sindrom.
Teoretic, viteza trecerii timpului ar fi corelata obiectiv cu intensitatea fortei gravitationale si subiectiv cu perceptia. Practic, cred ca nici daca am fi pe Luna nu ne-ar ajunge timpul.
Si eu mi-am pus problema asta acum 3 ani, dar invers: O, Doamne, acum nu mai pot da vina pe nimeni ca nu fac ce-am vrut dintotdeauna, ci numai
pe mine. In plus, n-aveam atunci
decat 37 de ani... numai pana pensie mai sunt vreo 30, plus dupa, daca ajung.
Cu ce sa-mi umplu tot acest timp, astfel incat sa nu traiesc degeaba? Problema mea era atat de acuta (atunci, in criza de despartire de un alt mod de viata) incat ajunsesem sa gandesc ca nu mi-ar fi parut prea rau sa se intample ceva si totul sa se termine in acel punct, atat de panicata eram de viitor.
Precizez ca eu am preferat sa fac schimbarea cu totul si dintr-odata, ca o operatie "pe viu": odata cu divortul, am schimbat orasul, prietenii, cunostintele comune, mi-am inchis firma, am vandut tot ce mai ramasese si m-am intors "acasa" in invatamant, ca sa mai fac ceva si pentru suflet (dupa 10 ani de muncit exclusiv pentru bani), desi doar pe o jumatate de norma, pentru inceput. In timp, mi-am schimbat inclusiv look-ul si garderoba, numai ca totul sa fie "de la zero".
Abia acum vreun an, dupa ce mi-am revenit, am
problema inversa: ca nu-mi ajunge o viata de om pentru cate as mai face. Iata cateva dintre "regulile" pe care mi le-am stabilit - poate ajuta...
1. Ceea ce fac acum si aici nu e lipsit de importanta, anost, obositor si prost platit. Am incercat sa-mi vad meseria ca pe un hobby sau un fel de misionariat... sa ma duc acolo nu din obligatie ca sa ajung la sictir, ci reinventandu-ma in fiecare zi. Regula s-a verificat. Cu cat ma "joc"mai mult (ma joc aparent, fiindca asta inseamna ca ma si implic mai mult), cu atat rezultatele elevilor sunt mai bune si satisfactiile mele mai mari. Si-apoi... cine sunt eu sa postulez
ce ar fi trebuit sa fie? Poate ca nimic nu e intamplator, poate ca chiar aici aveam nevoie sa fiu, intru ordinea universala, si pentru ei, dar si pentru mine. Unul din rezultate ar mai fi si faptul ca am invatat sa fiu copil asa cum poate n-am fost niciodata la acea varsta eu insami (ceva de "recuperat" din traumele trecutului, adica. Iar timpul pe care-l "pierzi" cu un hobby, nu e niciodata perceput ca timp pierdut.
2. Bun-bun, hobby... da' atunci inseamna ca trebuie sa mai fac inca doua lucruri: unul pentru a castiga bani si unul pentru viitor, pentru dezvoltarea mea personala (fiindca la scoala trebuie sa "uit" tot ce-am stiut si sa "traduc" minimul necesar intr-un limbaj inteligibil lor, adica sa involuez). Pentru celelalte alte doua lucruri, mi-am facut mai intai o lista de asteptari si competente, gen - as putea sa fac asta sau asta. E ok pana la un punct, dar ar mai trebui sa invat asta si asta. Pe de alta parte, e ok sa fac asta acum, in contextul crizei sau sa mai astept? Sau unde ar trebui sa o fac, in Romania, dincolo, intr-un orasel sau intr-o metropola?
Dupa ce am facut analiza asta pentru fiecare competenta in parte (adica ce-as putea face, in mod realist, cu ceea ce stiu), le-am pus in ordinea prioritatilor, din doua puncte de vedere: ce m-ar motiva mai puternic si ce mi-ar aduce resursele materiale ca sa fac ceea ce ma motiveaza. Acum sunt la faza in care stiu ce vreau sa fac, da' trebuie sa mai caut vreo 3-5 ani resurse. Stiu de unde si stiu cum.
3. Am invatat sa deosebesc mijloacele de scopuri. Nu ma mai
atasez emotional de chestiuni materiale, oricat de mult m-ar gadila la orgoliu sa visez ca undeva, candva voi avea un asemenea succes de casa si voi fi atat de bogata incat sa nu mai trebuiasca sa muncesc. Am de ce sa ma implic emotional si am la ce sa visez. Banii nu sunt decat mijloace aici, nu scopuri. Trebuie sa fac doar atat cat sa-mi asigur un trai decent + cheltuielile de indeplinit visuri. "Nu ma atasez" inseamna ca incerc planul A, daca iese bine, daca nu, nu, trec la planul B, apoi la C etc., fara resentimente si reprosuri pentru altii sau pentru mine insami. In fond, daca scopul este, de exemplu, sa curat vita-de-vie, putin importa ca fac asta cu un foarfece de gradina adevarat sau cu unul obisnuit sau chiar cu un simplu cutit de bucatarie. Rezultatul conteaza si scopul scuza mijloacele.
4. M-am detasat de anumite scopuri (visuri) foarte dragi mie in ipostaza contemplatie, dar pe care, incercand sa le pun in practica, am constatat ca nu mi-ar aduce acea satisfactie la care visam si ca erau, de fapt, copilarii. Incerc si explorez in continuare... cine stie de unde sare iepurele. Poate ca sunt mai buna exact in acel scop care conta cel mai putin pentru mine pana acum.
5. In acest timp, nu ma opreste nimeni sa fac ce-mi place si "imi dau voie" sa fac acest lucru bine si cu placere, fie ca e vorba de "hobby"-ul de a fi profesor, fie si numai acela de a sta doua ore in balconul meu la soare vara, fara sa fac nimic special... doar sa constientizez linistea, caldura soarelui pe piele, aerul, pasarile... adica sa ma transform intr-un imens receptor, fara difuzor si fara constiinta.
6. In ce priveste timpul, n-am facut cursuri de Time Management, da' am luat-o empiric. In primul rand, in bugetul si planificarea oricarui proiect se pune minim un 10% de neprevazut... asta ca sa eviti sa ai cheltuieli de facut sau probleme colaterale de rezolvat, care sa-ti ia din timpul sau banii prevazuti pentru altceva. Eu am constatat ca, din prea mult entuziasm, ma supraestimez si intotdeauna imi trebuie de doua ori timpul pe care l-am prevazut. Un alt motiv ar fi ca am defectul de a fi atat de perfectionista, incat nu pot lucra eficient - adica sa rezolv lucrurile importante bine si pe celelalte sa le mai las si-asa - pana nu-mi iese cum vreau, nu trec la urmatorul. Asa ca imi pun un 50% neprevazut. In felul acesta, daca reusesc totusi sa rezolv lucrurile in timp util, imi mai ramane inca pe-atata timp liber la dispozitie... sa citesc, sa lenevesc etc. Mai mult,
asta ma si motiveaza sa fiu mai eficienta, lucrez numai la ideea weekend-ului viitor, in care imi ramane sa fac ce vreau eu. In cei 50% de timp neprevazut ramane loc suficient chiar si pentru o relatie, daca mi se intampla.
7. Evident ca de multe ori - asta e un alt defect - imi mai ramane cate-un proiect de rezolvat in ultimul moment - asta pentru ca
ma stiu ca lucrez mai eficient sub presiune decat in timp si lenea mea "profita" de asta, subconstient. Totusi, lasand uneori ceea ce e important la sfarsit, reusesc sa rezolv pana atunci toate celelalte maruntisuri care m-ar perturba si sa ma concentrez linistita la ce am de facut, aici si acum. De exemplu, daca nu fac curatenie in toata casa, platesc toate facturile, fac aprovizionarea si am toate rufele spalate, nu ma pot apuca de invatat vara, pentru titlularizare, fiindca
ma stiu ca, altfel, o sa gasesc mereu una sau alta din acele treburi ca pretexte ca sa "chiulesc" de la programul autoimpus.
Concluzia aici? Ma simt mult mai bine de cand nu-mi mai propun sa fiu superwoman si lucrez in ritmul meu, respectandu-mi
si defectele, nu numai calitatile. Era undeva o maxima cu timpul: nici eu nu fug de el, da' nici el nu ma urmareste.
Cam asta mi-a venit in minte momentan...
P.S. Ar mai fi ceva... Am renuntat de mult la "micile economii". Cand valoarea sumei nici nu te saraceste, nici nu te-mbogateste este inutil sa o pui deoparte, fiindca asta inseamna sa-ti consumi energia numai pe lucruri fara importanta si sa pierzi din vedere esentialul: acela de a te simti bine traind. Asa ca, la doua luni coafor, la o luna cosmetica, la 3 luni o excursie Singles Camp... pus cap la cap intr-un an as fi cheltuit oricum acei bani si n-as fi ramas cu nimic din ei. Banii nu se economisesc se castiga. Eu devin foarte creativa cand ajung sa ma apropii de fundul sacului si foarte lenesa daca sacul e plin.