Stiu, m-am inregistrat de mult timp, dar intre timp au fost niste evenimente dureroase in viata familiei mele si ....... mama nu mai e.
Sunt singura pentru ca nu am avut timpul si rabdarea sa inteleg cum trebuie sa te comporti intr-o casnicie, am vrut doar sa-mi cresc baiatul in cele mai bune conditii si sa-l ajut sa fie in viata ce-si doreste el ( aici am reusit!), sa imi fac o cariera solida, urcand treapta dupa treapta pe scara ierarhica a profesiei mele ( sunt de profesie inginer), negandindu-ma nici macar o clipa la momentul in care in viata te trezesti singur, tu si peretii casei, cu mobile, amintiri, fotografii. Momentul cand fiul spune ca se muta la casa lui, fratele nu are timp decat sa ma sune din cand in cand pentru a vedea daca sunt bine, iar tu te intrebi ce sa mai fac cu viata mea, pentru ca nimeni nu mai are nevoie de un ajutor sau un sfat de la tine. Toata familia mea isi rezolva problemele fara mine, ma menajeaza in caz de intamplari triste, iar eu trebuie sa fiu fericita ca toti ma iubesc si nu lasa nimic rau sa ajunga la mine.....
Am gresit in viata ca nu am avut rabdarea sa inteleg comportamentul barbatului, am avut intotdeauna altceva de rezolvat si de facut. Nu am vrut niciodata sa fiu singura, urasc linistea peretilor casei in care daca nu dau drumul la muzica nu se aude decat tic-tacul ceasurilor mele ( am citit acum de curand ca intr-o alta viata, pe la 1800 am fost ceasornicar , de aceea, probabil, de-a lungul anilor am strans atatea ceasuri!!!!), imi place sa vad lume in jurul meu.... urasc singuratatea!
Of, Anda, cata tristete am simtit in randurile tale! Imi pare rau pt mama ta si pt sufletul tau indurerat!
Si totusi, as spune ca esti mai bogata decat altii. Ai o familie care te iubeste, te menajeaza. Te rog sa nu te superi ca iti spun asta, insa de cele mai multe ori, indoiti de propria durere, nu avem puterea sa ridicam privirea si sa ne uitam spre cei din jur si sa vedem astfel ca exista suferinta si in viata altora.
Iti pot da, in cateva cuvinte, exemplul meu. Doar cu atat, sper sa te pot ajuta.
Eu nu am pe nimeni care sa ma ajute. Sunt singura. Fiul meu (ca si al tau) a dorit sa traiasca singur. Nu accepta nici sa merg din cand in cand la el sa-i fac curatenie. Iar fiica mea este departe, in Italia.
Mama mea este bolnava de alzheimer, dar despre ea nu am multe de spus, pt ca a fost persoana care m-a facut cel mai mult sa sufar in viata.
Dar atunci cand simt ca sentimentul de singuratate si tristete incepe sa ma invaluie, ma salvez citind o carte, iesind in oras la un cafebar unde pot discuta cu fetele ce ma servesc (2 fete extraordinare!) sau uitandu-ma la un film. Oooo, am o colectie impresionanta de filme.
Apoi acest internet. Am deschis un blog cu ceea ce ma pasioneaza. Am lucrat mult la el. Am invatat sa atasez subtitrari. Am scris 2 carti... pierzandu-ma in povestea personajelor mele... si uite-asa, trece o zi si inca o zi si ma consider o invingatoare impotriva tristetii si durerii sau chiar a sentimentului de frustrare.
Pe scurt, sentimentul de a face ceva pt oameni m-a salvat.
In aceste trairi luantrice, nimeni nu ne poate ajuta, Anda draga. Noi suntem singurii ce o putem face.
Cineva spunea ca orice durere, cat de mare, cu timpul devine mai mica. (Si am crezut, pt ca am suferit mult in viata mea.)
Haide, capul sus... si nu-ti mai uri singuratatea! Nu esti singura, vezi bine. Esti aici cu noi. Intamplator nu ai ajuns aici.
Iar daca esti din Timisoara sau din apropiere, ne putem intalni, daca vrei. As fi fericita sa te ajut sa treci peste aceasta tristete!
Te imbratisez!
Lia
