Marturisesc Lia, ca mi-ai adus aminte de un moment de o enorma sensibilitate pe care am trait-o si eu la Florenta si culmea, tot ascultandu-l pe Piotr. De altfel am si scris despre el, la revenirea in tara.
In felul meu sunt o persoana solitara, care desi sociabil, desi un luptator pentru spiritul de grup si prietenie, am multe momente cand ma simt necesar si grozav de bine singur. Nu-mi pot defini cu exactitate nevoia de astfel de momente, dar, gandidu-ma in urma, gasesc ca printre cele mai frumoase si emotionante momente, pe langa nasterea fiului meu, vestea ca a intrat primul pe tot institutul, ganguritul auzit pentru prima oara din gurita lui acare aducea a cuvantul "tata", sunt zilele petrecute la pescuit la pastrav pe Fatu, o coborare printr-o padure de toamna din Stanisoara, o plimbare prin parcul Palatului Shoenbrunn, traversarea unui lan de fan plin cu flori de camp, o zi pe Cioru, o ora de plimbare prin centrul Florentei. Toate momente in care am fost singur. Cred ca atunci reusesc sa-mi adun toate gandurile si le tin asa pe o nota "vibratto" si netulburate, neintrerupte de ceva.
Multumesc grupului de atunci ca mi-a dat posibilitatea acelei clipe, ca in mijlocul unui oras de maxima sensibilitate, rafinament si frumos, asa cum este Florenta, am putut sa fiu singur, pt o ora, cu mine insumi. Tin minte ca am coborat de la Ponto Vechio, pana la Galeriile Uffzi, apoi am luat-o pe langa Pallazzo Vechio spre Dom. Cand l-am auzit pe Piotr cantand. Mi s-a parut ceva de-a dreptul dumnezeiesc, ce face omul acela din chitara. M-am oprit si am avut 10 minute minunate. Am calatorit fermecat, visand un fel de rai. M-am trezit cand aplauzele a catorva zeci de oameni stransi in jurul lui au rasunat, vibrand parca aerul. M-am uitat la ceas si grabit am plecat spre Fantana lui Neptun unde trebuia sa ma intanesc cu ceilalti...
Numai o persoana solitara, dar si sociabila se putea gandi sa creeze un astfel de grup. Si dupa felul in care scrii, esti un suflet sensibil as spune.
Este frumoasa Florenta, da. Am avut 5 zile in care sa ma plimb singura, sa privesc in voie atat ziua, cat si seara.
Am trait o adevarata aventura cu acest oras!
Initial am plecat de la fiica mea din Motta di Livenza (langa Trevizo) fara sa-mi fac rezervare la niciun hotel. Imi imaginam ca intr-un oras ca Florenta, cazarea nu ar trebui sa constituie o problema. Si totusi a constituit.
Optimista, mi-am introdus in GPS cateva adrese din jurul Florentei. Am cautat agroturisme, hotelute mai retrase in natura, dar la cele mai multe nu am gasit nici cel putin firma scrisa pe cladire. Am nimerit in timpul siestei, cand nici nu am avut pe cine sa intreb, strazile fiind pustii. Am traversat de 3-4 ori Florenta si, dupa ce am urcat si coborat munti, dezamagita, am refacut cei 300 de km inapoi in Motta di Livenza.
Dar nu m-a lasat inima sa parasesc Italia fara sa vad Florenta! Asa ca m-am pus sa caut cazare pe internet. De data asta am gasit un hotel in centrul istoric (Medici) si am pornit din nou la drum. (Azi rad de toate acele intamplari, dar care pe moment mi-au dat multa bataie de cap!)
Dupa ce am parcurs din nou serpentinele de dinaintea Florentei, pe la ora 16 am ajuns. Dar GPS-ul meu nu vroia nicicum sa ma duca cum trebuie. Unde el imi spunea s-o iau la stanga, era sens interzis. M-am invartit 7 ore (!) pe stradutele florentine, printre motociclete, biciclete, masini parcate si turisti visatori, ce priveau in sus la cladiri, si nu la masina mea. Adevarata scoala de soferi! Daca m-ar fi vazut cineva cum ma cert cu GPS-ul, ar fi spus ca sunt nebuna!
)
Pe la ora 21, ametita, am oprit intr-o piateta, in fatza sediului carabinierilor. Stiam ca unde parcarea este trasata cu alb, se poate sta fara taxa. Imi venea sa plang de ciuda si oboseala!
Dar mi-am amintit de un banc, care m-a mai inviorat. Rasul intotdeauna face bine.
Bancul e cam asa:
"Conducea atat de prost, incat GPS-ul a spus:
- Dupa 50 metri trage pe dreapta, ca ma dau jos"
La mine era invers. Eu vroiam sa-l arunc afara din masina!
)
L-am injurat zdravan, l-am stins si am pornit pe jos. Intr-o gelaterie am primit o harta.
Hotelul nu era departe si asa, fara masina, l-am gasit usor. Am intrat si tipa de la receptie mi-a spus sa-mi aduc degraba masina, pt ca in Florenta, in centrul istoric nu este voie sa stai mai mult de 2 ore cu ea pe strada, ca peste tot sunt camere de filmat. Cei de la garaj aveau sa vina sa mi-o ia si sa radieze toate amenzile pe care probabil le-am adunat in cele 6 ore de colindat.
De unde?
Cand m-am urcat in masina totul a devenit din nou complicat. Inca o ora am parcurs stradute inguste, printre sute de turisti, cu sentimentul apasator ca nu o voi scoate la capat.
Dar incet, cu harta in mana, oprind din colt in colt ca sa citesc denumirea strazilor, pe la ora 23 am zarit prin parbriz firma luminoasa a hotelului meu. Fara sa tin cont ca e sens interzis, am intrat ca o vijelie si am oprit fericita in fatza intrarii. Toti turistii de la mese se uitau la mine uimiti, dar nu mi-a pasat! Imi gasisem hotelul!
)
Nu mai era tipa la receptie, ci un batranel simpatic, cu care pe parcursul celor 5 zile am ajuns sa ma inteleg tare bine. Mi-a spus ca mi s-a ocupat camera, pt ca ajunsesem prea tarziu! Mi s-au inmuiat genunchii! Am dat sa ma revolt, dar eram prea obosita s-o fac asa cum mi-ar fi placut. Si a fost bine ca nu am facut-o!
Amabil, batranelul mi-a spus ca in acea noapte voi dormi la hotelul vecin, Constantin, iar dimineata, dupa ce voi servi micul dejun, voi primi camera mea inapoi.
Tot in acea noapte, pt ca trebuise sa descarc tot din masina inainte de a fi dusa la garaj, mi-am legat bicicleta pe straduta din fatza hotelului, iar a doua zi am observat ca incercasera sa mi-o fure, dar nu reusisera sa taie legatorul. Urmatoarele 4 nopti am dus-o sus in camera. Noroc ca era lift!
)
Si apropo de grupuri organizate... imi amintesc ca intr-o dimineata stateam la o gradina cu o salata de fructe in fatza si am remarcat steguletele ghizilor. Barbatii in general tineau in sus un stegulet, iar femeile o floare. Mi-a placut mult, m-a si amuzat sa vad cum se cauta unii pe altii, cum se pierd in acea multime matinala. Dar nu mi-am dorit sa fac parte dintr-un grup organizat.
M-am inscris (online) la o singura vizita cu ghid (in chiar prima zi). Eram curioasa sa vad coridorul secret Vasari, care leaga Palazzo Vecchio de Pitti. Familia Medici nu vroiau ca atunci cand pleaca de la treburile oficiale (de la birouri) sa se amestece cu masele de oameni. Astfel au creat acest coridor secret, ce traverseaza raul Arno si ajunge la intrare in gradinile Boboli de langa Pitti.
Ma rog, in biletul (deloc ieftin) era inclusa si vizitarea muzeului Uffizi, dar am trecut in mare viteza prin doar cateva saloane, ca sa ajungem la usa spre coridorul secret, unde se intra numai in grup organizat, la ore fixe, cu un timp prestabilit si insotiti de 2 gardieni, unul in fatza si altul in spate.
Am fost oarecum dezamagita, pt ca nu ni s-a permis sa poposim mai mult asupra vreunui tablou. Ni se cerea sa stam la gramada, ca oile si mereu impinsi de la spate, pe motiv ca urmeaza sa intre grupul urmator.
Dar in zilele urmatoare am apreciat mult mai mult faptul ca sunt singura, ca ma pot plimba prin muzee cum si unde vreau. Am vizitat de 2 ori gradina Boboli, numai pt linistea si izul istoric, chiar daca in august iarba este ingalbenita peste tot. Mi-am propus sa nu uit acest lucru pe viitor. Iubesc verdele naturii.
Eh... sunt amintiri de neuitat! Am facut mii de fotografii, chiar si in muzee, pe coridorul secret, locuri unde nu ar fi fost voie. Dar cu ce m-as fi intors acasa atunci? Cu ce amintiri din atatea muzee superbe? Cu un ghiveci de imagini?
Mda... imi dorisem atat de mult sa vad acest oras, dar cat de greu am fost primita de el! Iar atunci cand am parasit Florenta, am dat peste un blocaj pe autostrada. As fi preferat sa merg repede si sa nu am timp sa privesc inapoi, dar mergand timp de 2-3 ore fff incet, am avut timp suficient sa plang si sa regret ca plecam. M-am simtit extraordinar de bine acolo, asa, singura, colindand de capul meu.
.........................................
Tot vara asta am vizitat si Schonbrunn-ul, dar am prins o vreme ploioasa, rece, de aprilie. A fost chiar inainte sa parasim Viena (eram cu fiul meu), asa ca am vizitat doar muzeul trasurilor. Restul am amanat pe altadata.
Imi cer scuze ca m-am lasat purtata de amintiri si ca am scris atat de mult.
Dar nu ma supar daca nu cititi. Mie mi-a facut placere sa revad acele trairi minunate!
Va doresc o noapte plina de pace!
Lia
