Citind prin sondaj postari mai vechi pe forum, am gasit afirmatii ce sugereaza ca persoanele se simt bine cu singuratatea. Am auzit astfel de afirmatii si din partea unor persoane mai mult sau mai putin cunoscute mie. Nu se simteau bine deloc, dar refuzau cu obstinatie sa accepte si sa recunoasca ca doar s-au adaptat. M-a intrigat asta si cred ca ar trebui sa spunem lucrurilor pe nume fara a ne mai ascunde sub false stari de bine. Poate ca mastile purtate in fata celorlalti au rolul de a ne apara, de a ne asigura confortul, fiindca raminem astfel in zona noastra de securitate. Dar ce rol benefic ar putea avea mastile purtate in fata noua insine?
Omul este o fiinta sociala prin definitie. Singuratatea nu-i este caracteristica fie ca e vorba de prieteni, amici, partener de viata sau simpla socializare. Nimeni nu se simte bine singur. Ne putem obisnui cu singuratatea, ne putem adapta ei, sa o acceptam ca pe un dat etc., dar nu ne putem simti bine cu ea. Cred ca e o falsificare a propriilor sentimente sa(-ti) spui ca te simti bine cu ceva atunci cind stii ca nu e asa. De ce ne ferim chiar si de sinceritatea fata de noi insine?
Ca uneori e mai bine sa fii singur decit sa fii cu cineva DOAR pentru a nu mai fi singur, de acord. Alegi singuratatea si i te adaptezi. Dar nu-i acelasi lucru cu a te simti bine cu ea. As vrea sa vad macar o persoana care a ales singuratatea cu seninatate, in momente cind se simtea cel mai bine alaturi de cineva si nu dupa ce a trecut prin una sau mai multe experiente de viata ce au convins persoana ca mai bine se obisnuieste cu ea. As vrea sa vad pe cineva pentru care singuratatea reprezinta sursa unei joie de vivre efervescenta si veritabila chiar si in intimitatea cea mai stricta, atunci cind persoana nu e vazuta de nimeni si nu trebuie sa joace nici un rol, ori sa poarte vreo masca. Sunt convins ca nu exista o astfel de persoana.
Personal, m-am adaptat statutului de persoana singura in mod eficient, atit cit sa nu-mi rapeasca dorinta de a trai, de a interactiona cu alti oameni, de a ma bucura de viata. Dar asta nu inseamna ca ma simt bine cu ea. Stiu foarte bine ca nu e asa. Iar cind va aparea momentul si persoana potrivita, nu voi ezita sa renunt la singuratate. Doar m-am adaptat singuratatii, nu m-am cantonat in ea!