Serios vorbind, daca apuci sa-ti cunosti jumatatea (cea predestinata, cealalta parte a ta, Perechea cu P mare, cum vreti voi sa-i spuna) si traiesti langa ea un timp (ea, ca e feminin substantivul "jumatate", am nimerit-o bine aici) si-ti impletesti viata cu ea si daca, prin absurd sa spunem, aceasta jumatate dispare, atunci cand ea dispare, cam dispare si ratiunea ta de a fi. Asa ca nu m-as grabi sa-i afurisesc pe tipul asta de sinucigasi. Puteti sa ma-njurati, da`mie mi-a placut Romeo si Julieta si i-am luat in serios, chiar daca sunt o fictiune. Cred (serios) ca exista si iubiri cosmice.
pe moment da, dupa disparitia persoanei iubite nu-ti mai gasesti locul, nu mai vezi niciun motiv pentru care sa traiesti...la mine a durat cam 6 luni sa-mi revin sufleteste, bantuiam, nu traiam...in timp s-a mai estompat durerea, la unele intrebari am gasit raspuns, la altele nu...m-am agatat de copilul meu atunci cand nu mai vedeam niciun motiv pentru care sa traiesc si bine am facut...as fi facut cuiva un bine daca luam atunci cand durerea ma coplesea un pumn de pastile? Sunt convinsa ca nu, as fi facut mai mult rau, dand dovada de egoism si gandindu-ma doar la mine, la durerea mea si la copil deloc.
Daca el a fost sufletul meu pereche sau nu, nu am de unde sa stiu acum, doar la sfarsitul vietii voi putea concluziona asta. Acum spun doar ca am fost binecuvantata ca l-am intalnit si ca am trait si simtit o astfel de iubire. Ce am simtit in acea relatie a fost cel mai profund sentiment din viata mea de pana acum. Poate va urma altul si mai intens, nu am de unde sti acum. Poate peste 1-3-10 ani voi intalni un om si voi simti altfel iubirea, poate ca el va fi sufletul meu pereche...Eu am ales sa nu-mi impietresc sufletul si sa fiu deschisa vietii (a nu se citi ca umblu din relatie in relatie, nu e cazul).
Doar ca refuz sa ma autolimitez, sa-mi spun ca da, am trait iubirea, de acum tre` sa ma tarasc prin viata, ca nimic nu mai are rost, etc.
Nu judec pe nimeni, fiecare e liber sa aleaga in ceea ce il priveste, sa traiasca sau sa moara, dar daca as intalni un om pe marginea prapastiei, i-as intinde o mana de ajutor.....nu i-as putea intoarce spatele. Pentru ca cred in iubire si in oameni. Iar rostul sinuciderii, indiferent de motiv, eu nu-l vad...
Pun un link spre un articol care poate ar mai putea lamuri problema asta....privind in urma, ma regasesc tare mult aici:
http://www.calatoriainimii.net/2011/06/dincolo-de-suferinta-transformarea/