Vorbeam adineauri la telefon cu niste prietene de-o viata...
Una dintre ele e la 30 si, alta la 40 si, single pana acum. Le spusesem eu mai demult de SC, dar au zis ca a venit timpul sa incerce sa-si construiasca si sa mentina o relatie de cuplu. Buuun... dar:
Prietenul celei dintai e la munca in Franta. S-au cunoscut initial pe net, pe urma si in real, dar nu au stat niciodata mai mult de o saptamana impreuna. Se vad de cateva ori pe an, iar in restul timpului isi "negociaza" viitorul impreuna la telefon si pe mess si sufera ca nu pot face asta in direct.
A doua trage de ea ca sa pastreze o relatie cu un barbat cu 14 ani mai tanar (asta mergand pana la a ignora sms-urile de la necunoscute de pe mobilul lui si a-l da afara din casa cand el "sare calul"... iar daca se cearta, ea merge in vacanta tot cu grupul de prieteni dinainte, ca single).
Stand cu ceasurile de povesti (eu pe post de "consilier", ca aia care are in spate o casnicie de 15 ani), nu fac decat sa imi mai confirme inca o data (daca mai era nevoie) ce NU mai vreau de la viata... Cred ca as vrea, mai degraba, sa ma indragostesc...
Si ma intreb... oare hotararea de a nu mai fi single chiar se ia asa, doar fiindca "ar fi cazul", "a venit timpul" etc. sau se ia
cand ai cu cine si ai de ce? Cati dintre noi suntem oare dispusi (sau pre-dsipusi, genetic si social) la astfel de compromisuri? "Motivatia" este (pe langa aceea de a fi in rand cu lumea) ca "trebuie sa ma tina si pe mine un barbat noaptea in brate". Merita?!