Cum au supraviețuit oamenii 1.000 de ani pe una dintre cele mai neprietenoase insule ale EuropeiAm pornit cercetarea pentru acest articol de la o observație făcută, de fapt, cu câteva săptămâni înainte, în Laponia. Mi s-a părut izbitoare asemănarea dintre felul în care sunt răspândite gospodăriile în nordul locuit de Sámi și ceea ce întâlnești în Islanda: case și ferme izolate, aflate uneori la kilometri unele de altele, mici aglomerări de câteva locuințe și foarte puține sate în sensul în care le înțelegem noi.
Chiar am întrebat-o pe Raisa despre acest lucru. Acum îmi dau seama însă că, prin felul în care am formulat întrebarea, i-am sugerat într-o oarecare măsură și răspunsul. Plecasem de la ideea că Războiul Laponiei, în timpul căruia numeroase așezări au fost distruse și incendiate, ar fi determinat ulterior împrăștierea populației în ferme individuale și mici grupuri de case.
Doar că explicația este alta și mult mai veche.
Cercetând de ce islandezii au trăit timp de aproape o mie de ani în ferme atât de izolate și de ce Islanda nu și-a dezvoltat o rețea de sate asemănătoare celei din Europa continentală, am găsit, aproape fără să caut, și răspunsul la întrebarea rămasă din Laponia. În ambele lumi, natura, resursele disponibile și modul tradițional de viață au dictat felul în care oamenii s-au așezat în teritoriu. În cazul Sámi, mobilitatea legată de păstoritul renilor, pescuit, vânătoare și folosirea sezonieră a unor teritorii foarte întinse a făcut ca modelul clasic al satului compact să fie, multă vreme, puțin potrivit.
Așa se întâmplă uneori când călătorești: răspunsul la o întrebare născută într-un loc îl găsești, câteva mii de kilometri mai târziu, într-un cu totul alt colț al lumii.Privind Islanda de astăzi este greu să-ți imaginezi cât de dificil trebuie să fi fost să trăiești aici acum o mie de ani.
Vedem șosele excelente, case încălzite cu energie geotermală, automobile puternice, hoteluri confortabile, piscine cu apă caldă în cele mai neașteptate locuri. Dacă vremea se strică, deschidem telefonul și aflăm ce urmează. Dacă un vulcan devine neliniștit, sute de senzori îl urmăresc. Dacă un drum este închis, există hărți care ne spun imediat.
Dar încercați să ștergeți toate acestea din peisaj. Șoselele. Podurile. Porturile. Electricitatea. Prognozele. Utilajele. Magazinele. Spitalele. Și apoi imaginați-vă că ajungeți aici cu o corabie de lemn. Cu familia, câteva animale, ceva unelte și provizii suficiente cât să începeți o viață nouă. În față aveți o insulă uriașă despre care știți foarte puține lucruri.
Așa începe povestea Islandei locuite. Colonizarea Islandei începe în ultimele decenii ale secolului al IX-lea. Tradiția islandeză îl amintește pe Ingólfur Arnarson drept primul colonist nordic stabilit definitiv aici, în jurul anului 874. Au urmat alții.
Mulți veneau din Norvegia, direct sau după perioade petrecute în insulele britanice. Au adus cu ei familii, animale, unelte, semințe, obiceiuri și o întreagă cultură rurală nordică. Si aici vreau sa fac o larga paranteza, pentru ca leg asta de o călătorie in Lofoten, acolo unde am vizitat Muzeul Vikingilor. Unde am aflat de fapt, motivul colonizării Islandei, un ținut total neprietenos.
Colonizarea masivă a Islandei, "Landnám", este plasată aproximativ între 870 și 930. Tradiția islandeză leagă explicit o parte importantă a emigrării din Norvegia de domnia lui Harald Hårfagre (Harald Păr-Frumos) și de procesul prin care acesta și-a extins autoritatea asupra micilor căpetenii și stăpâniri regionale norvegiene. Primele așezări permanente din Islanda sunt datate în jurul anului 870–874.
Înaintea consolidării regatului norvegian existau numeroase căpetenii locale, cu propriile teritorii și rețele de putere. Extinderea autorității lui Harald a amenințat autonomia unora dintre ele. Sursele medievale islandeze prezintă tocmai această presiune drept unul dintre motivele pentru care anumite familii puternice au preferat să plece.
Iar nordul Norvegiei, inclusiv Lofoten și Hålogaland, a participat la această migrație. Cercetările bazate pe *Landnámabók* identifică zeci de coloniști proveniți din nordul Norvegiei. Este menționat inclusiv Olaf Tvennumbruni, o căpetenie puternică din Lofoten, care a plecat spre Islanda și s-a stabilit în sudul insulei.
Nu putem spune că Harald Păr-Frumos a fost singura cauză a colonizării Islandei, ar fi prea simplist. Aceasta este explicația tradițională găsita in "Landnámabók" și in saga, dar am citit ca istoricii moderni sunt mai prudenți. Au existat probabil mai multe cauze: conflicte politice, dorința de păstrare a independenței, disponibilitatea unor teritorii noi, conflicte familiale, aventură și migrația deja existentă spre insulele Atlanticului de Nord.
În Lofoten am văzut lumea din care au plecat unii dintre oamenii care au colonizat Islanda. Si pentru ca peste doua saptamani plecam spre Islanda vom avea ocazia sa vedem lumea pe care au construit-o după plecare.
Cei care au ajuns in Islanda nu au găsit însă un pământ gol în sens absolut. Există indicii și tradiții despre călugări irlandezi, papar, care ar fi ajuns aici înaintea nordicilor, deși amploarea și caracterul prezenței lor rămân discutate.
Cert este că noii veniți nu au găsit orașe. Nici sate. Nici drumuri. Nici porturi. Trebuiau să înceapă de la zero. Și au făcut ceea ce știau să facă. Au construit ferme.
Trebuie spus ceva: Islanda nu era chiar Islanda pe care o vedem astăzi. Primii coloniști au întâlnit o Islandă ceva mai verde. O parte importantă a zonelor joase era acoperită de vegetație lemnoasă, în special de mesteacăn pitic și tufăriș. Nu trebuie să ne imaginăm pădurile uriașe ale Scandinaviei, dar peisajul era sensibil diferit de cel aproape lipsit de arbori pe care îl asociem astăzi cu Islanda.
Dar oamenii aveau nevoie de lemn și, mai ales, de pășuni. Asa ca au început să curețe terenul. Au tăiat, au ars, apoi au adus oi, vite, cai, capre și porci. Problema era că ecosistemul islandez crescuse într-un ritm extrem de lent și nu era pregătit pentru presiunea exercitată de oameni și animale. Solurile vulcanice sunt fragile. Vânturile sunt puternice. Vegetația se reface greu.
Odată dispărut stratul protector de plante, vântul începea să ia pământul. În unele regiuni, procesul a devenit aproape imposibil de oprit. O parte din Islanda pe care o admirăm astăzi pentru austeritatea ei spectaculoasă este, de fapt, și rezultatul unei transformări produse de oameni de-a lungul secolelor.
Ferma era lumea. Aici cred că se află una dintre cheile pentru a înțelege Islanda. În Europa continentală suntem obișnuiți cu satul. Casele sunt grupate. Există o uliță, o piață, o biserică, poate un han. Dincolo de sat încep terenurile agricole. În Islanda, modelul a fost multă vreme diferit. Unitatea fundamentală era ferma. Și fermele puteau fi la kilometri una de alta.
Motivul era foarte practic. O familie avea nevoie de suficient teren pentru animale și de acces la resurse. Într-un teritoriu în care zonele bune pentru agricultură și pășunat sunt răspândite printre munți, câmpuri de lavă, mlaștini, râuri glaciare și deșerturi vulcanice, nu avea întotdeauna sens ca oamenii să se înghesuie într-un sat.
Așa că fiecare fermă devenea aproape o mică insulă în interiorul insulei. Casa, familia, animalele, uneltele. Poate câțiva oameni angajați. Și apoi kilometri de pustietate. Uneori vecinul era aproape. Alteori, nu. Iarna, o furtună putea transforma câțiva kilometri într-o distanță imposibilă. Această imagine mi se pare esențială pentru Islanda: o lumină mică într-o casă și, în jurul ei, un teritoriu enorm și întunecat.
Problema fundamentală era să treci iarna. Vara trebuia să pregătească iarna. Totul se învârtea în jurul acestei idei. Animalele trebuiau hrănite. Fânul trebuia strâns și păstrat. Hrana trebuia conservată. Hainele trebuiau reparate. Acoperișul trebuia pregătit. Fiecare resursă conta. O vară proastă nu însemna doar o vară neplăcută. Putea însemna o iarnă cu prea puțină hrană. Iar o iarnă prea lungă putea însemna moarte.
Cultura cerealelor era dificilă și vulnerabilă. Creșterea animalelor a devenit esențială. Oile ofereau carne și lână. Vacile ofereau lapte, din care puteau fi obținute produse ce rezistau mai mult timp. A apărut astfel unul dintre alimentele emblematice ale Islandei: skyr. Pentru noi este astăzi un produs cumpărat din supermarket. Pentru oamenii de atunci era o metodă foarte inteligentă de a transforma laptele într-un aliment hrănitor și mai ușor de păstrat.
Aproape fiecare lucru avea o asemenea logică. Nu era gastronomie. Era supraviețuire. Case făcute din pământ. Lemnul era puțin și prețios. Așa că islandezii au folosit ceea ce aveau din abundență. Pământ, gazon, piatra. Asa au apărut celebrele case islandeze din turbă – torfbæir. Pereții groși de gazon izolau surprinzător de bine. Acoperișul era acoperit cu iarbă. Casa aproape că dispărea în peisaj. Privite astăzi sunt pitorești. Fotografiem ferestrele mici, acoperișurile verzi și florile din jur. Dar nu trebuie romantizate prea mult. Interiorul putea fi întunecos, umed și înghesuit. Mai mulți oameni trăiau și lucrau în același spațiu. Fumul, mirosurile, frigul și lipsa igienei făceau parte din existență. Dar casa nu trebuia să fie frumoasă. Trebuia să te țină în viață până la primăvară.
Marea îi hrănea. Și tot marea îi omora. Islanda are foarte puțin teren cu adevărat favorabil agriculturii. Dar are ocean din toate părțile. Peștele a devenit inevitabil una dintre marile resurse ale țării. Codul putea fi uscat și păstrat mult timp. În timp, peștele uscat a devenit nu numai hrană, ci și unul dintre cele mai importante produse de schimb și export. Numai că pescuitul în Atlanticul de Nord era teribil de periculos. Astăzi vedem porturi, nave puternice și sisteme moderne de navigație. Timp de secole, oamenii ieșeau pe mare în ambarcațiuni mici, deschise. Fără motor, fara radio, fara prognoză meteo, fara echipamente moderne de salvare. Oceanul putea hrăni o familie întreagă. Dar o furtună putea lăsa aceeași familie fără tată și fără fii.
Probabil că puține popoare europene au avut o relație atât de profundă și contradictorie cu marea. Au depins de ea. Și s-au temut de ea.
Apoi venea focul. Ca și cum frigul, izolarea și oceanul nu ar fi fost suficiente, Islanda avea încă un adversar. Pământul însuși. În 1783 a început una dintre cele mai cumplite catastrofe din istoria țării: erupția fisurală Laki. Lava a curs luni întregi. Dar lava nu a fost cel mai mare ucigaș. Gazele vulcanice au contaminat pășunile. Animalele au murit în număr uriaș. Recoltele au fost afectate, iar populația s-a confruntat cu foamete. Anii care au urmat au rămas în memoria Islandei sub numele de Móðuharðindin, „foametea ceții”. O parte importantă din animale a pierit, iar aproximativ o cincime din populația Islandei a murit în anii dezastrului și foametei care au urmat.
Pentru o comunitate deja mică, a fost o tragedie enormă. Și Laki nu a fost singur. Hekla a erupt de nenumărate ori. Katla a produs erupții și inundații glaciare devastatoare. Vulcanii ascunși sub ghețari puteau topi cantități uriașe de gheață și declanșa brusc jökulhlaup – viituri glaciare capabile să măture totul în cale. Islandezul medieval nu știa nimic despre tectonica plăcilor. Știa doar că uneori muntele începe să ardă. Și atunci trebuia să plece.
Și mai exista frigul. Primele secole ale colonizării au beneficiat de perioade relativ favorabile, dar clima s-a schimbat. În timpul perioadei pe care o numim astăzi Mica Eră Glaciară, condițiile au devenit mai grele. Iernile puteau fi cumplite. Gheața marină cobora uneori spre coastele Islandei. Sezonul de vegetație devenea mai scurt. Fânul era insuficient. Animalele mureau. Oamenii mureau.
Există ceva ce noi, cei care trăim într-o lume a supermarketurilor, cu greu mai putem înțelege. Cât de mică era distanța dintre o viață normală și foamete. Câteva săptămâni de vreme proastă puteau face diferența. Oamenii nu puteau supraviețui singuri. Și totuși, imaginea islandezului complet singur în ferma sa ar fi greșită. Izolarea îi obliga, paradoxal, să depindă unii de ceilalți. Trebuiau să coopereze, sa facă schimb, sa se ajute, sa respecte anumite reguli. Din această lume de ferme răsfirate s-a născut una dintre cele mai interesante instituții medievale europene: Alþingi.
În jurul anului 930, reprezentanți ai comunităților au început să se întâlnească anual la Þingvellir. Nu într-un palat, nu într-un oraș ci in aer liber. Acolo se citeau legile, se rezolvau conflictele și se luau decizii. Este considerat unul dintre cele mai vechi parlamente din lume. Mi se pare extraordinar. O populație răspândită pe ferme izolate, într-un teritoriu dificil, înțelege foarte devreme că, pentru a supraviețui împreună, are nevoie de reguli comune. Poate că geografia Islandei a avut un rol mai mare în formarea societății decât ne imaginăm.
Revin la tema cu care am inceput. De ce Islanda aproape că nu are sate? Călătorind prin Islanda observi ceva curios. Poți merge zeci de kilometri și să vezi ferme răspândite de-a lungul drumului. Una aici, alta la câțiva kilometri, alta aproape de munte. Apoi nimic. Nu există întotdeauna satul pe care îl așteptăm noi. Explicația trebuie căutată tocmai în această istorie. Timp de secole, Islanda a fost în primul rând o societate de ferme, nu de sate.
Orașele au apărut târziu. Chiar și Reykjavík a rămas multă vreme o așezare foarte mică. Urbanizarea serioasă a Islandei este un fenomen relativ recent, legat în mare măsură de dezvoltarea pescuitului comercial, a porturilor și, mai târziu, a industriei și serviciilor.
De aceea, atunci când conduci astăzi prin Islanda rurală și vezi o fermă singuratică sub un munte, nu privești doar un peisaj frumos. Privești o structură de locuire veche de secole. O lume aproape închisă în sine. Izolarea a avut și o altă consecință fascinantă. Islanda a rămas o comunitate relativ mică și izolată. Oamenii se cunoșteau. Familiile erau legate între ele. Genealogiile contau. Poveștile familiilor contau. Și, mai ales, poveștile se transmiteau. În serile lungi de iarnă, când afară nu se putea face aproape nimic, oamenii stăteau împreună. Se lucra lâna, se reparau lucruri, se citea, se povestea. Așa au supraviețuit saga. Așa au supraviețuit legendele. Așa s-a format extraordinara relație pe care islandezii o au până astăzi cu literatura și cu povestirea. Într-un fel, izolarea care le făcea viața atât de grea i-a ajutat să-și păstreze memoria.
Oamenii care au învățat să nu se plângă prea mult. Nu cred că poți trăi generație după generație într-un asemenea loc fără ca mediul să lase ceva în caracterul unei societăți. Viața te învăța să fii practic, sa nu risipești, sa te adaptezi, sa nu dramatizezi fiecare schimbare a vremii. Să accepți că unele lucruri pur și simplu nu depind de tine. Dacă venea furtuna, așteptai. Dacă murea un animal, trebuia să găsești o soluție. Dacă drumul devenea imposibil, nu plecai. Dacă vecinul avea nevoie de ajutor, mâine puteai fi tu în locul lui. Poate de aceea există și astăzi în Islanda un amestec interesant de independență și solidaritate. Omul trebuie să se descurce singur. Dar știe foarte bine că, uneori, fără ceilalți nu se poate descurca deloc.
Apoi, aproape dintr-odată, totul s-a schimbat. Partea extraordinară a poveștii este viteza cu care Islanda a trecut dintr-o lume în alta. La începutul secolului XX existau încă foarte mulți oameni care trăiau în condiții ce nu erau fundamental diferite de cele ale strămoșilor lor. Apoi au venit motoarele, porturile moderne, electricitatea, drumurile, aviatia. Sistemul sanitar modern. Și, mai ales, valorificarea pe scară largă a unei resurse care timp de secole fusese doar una dintre ciudățeniile pământului islandez: apa fierbinte. Aceeași forță geologică ce îi amenințase timp de generații a început să le încălzească locuințele.
Astăzi, energia geotermală încălzește majoritatea caselor islandeze. Mi se pare una dintre cele mai frumoase ironii ale istoriei acestei țări.
Timp de o mie de ani, oamenii s-au temut de ceea ce se afla sub picioarele lor. Astăzi folosesc aceeași căldură pentru a face duș dimineața. Și atunci începi să privești Islanda altfel. Cred că Islanda devine mult mai interesantă atunci când încetezi pentru o clipă să vezi numai peisajul. O cascadă este spectaculoasă.
Un ghețar este spectaculos. Un vulcan este spectaculos. Dar mie mi se pare la fel de interesantă o fermă singuratică. O vezi undeva, la baza muntelui. O casă. Un hambar. Câteva oi. Nicio altă gospodărie în jur. Și atunci începi să te gândești că acolo, sau într-un loc foarte asemănător, generații întregi au trăit ierni după ierni. Au crescut copii, au pierdut oameni pe mare, au strâns fân, au trecut prin epidemii, au privit vulcani erupând, au îngropat morți, au spus povești, au așteptat primăvara. Și au rămas.
Vulcanii erup și astăzi. Furtunile închid și astăzi drumurile. Râurile își schimbă cursul. Ghețarii se mișcă. Oceanul continuă să lovească țărmul. Dar islandezi au făcut ceva mult mai inteligent: au învățat să trăiască împreună cu insula. Să se adapteze, sa o respecte. Să profite de ceea ce le oferă și să se retragă atunci când ea devine mai puternică decât ei.
Poate că aceasta este adevărata poveste a Islandei. Nu povestea unui popor care a învins natura. Ci a unui popor care, timp de mai bine de o mie de ani, a învățat când să lupte cu ea și când, pur și simplu, să o lase să-și facă de cap.
