Lupoaica mea, cind era pui, isi formase zilnic un program de "uitat afara"; se ridica cu labele din fata pe pervazul ferestrei, dar nu reusea sa vada decit blocurile din jur - stateam atunci la etajul 5. Si eu eram nevoita sa o iau in brate cit era de grea, sa ma duc pe balcon ( cu geamul inchis ca sa n-o scap) si ne uitam in spatele blocului la copiii care jucau fotbal in tricouri colorate. Imi amintesc cu drag cum ii urmarea cu privirea si isi inclina mirata capul cu urechi ascutite cind intr-o parte, cind in alta. Cu toate ca o duceam jos de mai multe ori pe zi, ritualul uitatului pe fereastra s-a mentinut pina s-a facut mare si eu n-am mai putut tine in brate 50 de kg. Amintiri........
