Singles Happy Travel. Club de socializare
Scrise de noi => Articolele noastre => Subiect creat de: admin din Duminică, 31 Ianuarie 2010, 04:31
-
Pe coama dealului ce petrecea Sebesul catre varsare, un mar salbatic isi lasa umbra sa cada pe iarba uscata, ingalbenita de soarele din vara. Rodul lui, niste mere mici si acre, zaceau imprastiate in jur. Nimeni nu se incumeta sa muste din fructul lui, care-ti lasa o gura aspra si amara. Era deja toamna tarzie, doar cate un drumet se mai vedea batand drumul garii spre sat. Vantul batea rece peste campul dezgolit de rod, rostogolind tulpinile uscate spre rau. Satul se pregatea de iernat, ulitele erau goale, din curti mai razbateau doar zgomotele masinlor de zdrumicat porumb. Chiar si chiotele copiilor s-au potolit, incepuse scoala ce luase locul jocului de pe maidan.
Paduretul inflorea in aprilie, imprastiind cateva saptamani mai apoi , spre poalele dealului, un covor rozaliu de petale moarte...Era cel care vestea vremea pusului cartofilor, taranii stiau urmarindu-l, cand a venit timpul semanatului. Iar el privea, din susul Luncii, cu semetia de supraveghetor al vaii, cum taranii se insirau pe randurile lungi si drepte, lasand samanta si acopeind-o cu pamant.
Vedea cum ies primii lastari, cum infloresc apoi, cum in vara erau sapati si ingrijiti. La amiezele zilelor de sapa, oamenii isi dadeau rand la umbra lui, binecuvantandu-i racoarea. Imbucau in pripa din painea taiata in sfert si din slana rancezita de caldura verii, grabindu-se sa termine cu sapa. Inserarea ii prindea pe drumul miristii, mugetul vacilor intoarse din turma, zorindu-i spre sat. Se lasa incet noaptea, iar luna isi trimitea lumina slaba spre valea care curgea, arzand. Marul ramanea intristat si singur, pana cand aburii reci ai diminetii se ridicau, lasand in urma roua...Mijitul soarelui de toamna nu aducea veselia campului din jur, iar marul se resemna asteptand iar primavara...
-
Povestioara ta imi aminteste de vacantele copilariei mele petrecute la bunici la tara, intr-un sat destul de izolat, Repedea se numeste, situat pe langa Panciu.
In vremurile acelea comuniste, atat de mult hulite dealtfel, era totul infloritor. Orice petec de pamant era cultivat, totul era foarte bine chibzuit. Se producea mult pentru export si pentru fabricile de conserve. Pe langa toata forfota satului cu munca campului imi amintesc de agitatia continua din curtea bunicilor, oameni foarte gospodari. Toata ziua era cineva venit in curte ori sa cumpere ceva vin sau tuica, ori sa aduca catina, macese, jir, alune de padure....bunicul se ocupa de colectarea fructelo de padure.
Acum vreo 3-4 ani am fost la mormantul bunicilor si la casa batraneasca unde acum locuieste un unchi de-al meu (retras de la oras). N-am regasit nimic din anii copilariei, totul era in paragina, casa, gradina, satul. Nu inteleg nici acum de ce unchiul meu nu reuseste sa fie nici macar pe jumatate la fel de gospodar ca si parintii lui. Si la ce ii foloseste sa stea acolo daca totul se paragineste pe langa el, la fel de bine putea sta la bloc.
-
Bine ai revenit, Capsuna! Imi pare bine daca tie si celorlati cititori ai forumului subiectul acesta va duce macar chiar si pentru o clipa, inapoi in timp, in vremea copilariei. O vreme fericita, fara griji, inconjurati si ocrotiti...
In urmatoarele zile au sa mai apara trei incercari de a va impartasi ceva din nostalgia vacantelor din copilarie. Fara pretentii de scriitor, sau de maestru al cuvantului, ceea ce fac eu acum, este si o forrma de respect fata de doi oameni minunati, bunicii mei de la tara. De satul lor, Sebesul de Jos, ma leaga amintiri atat de frumoase si de adanci, incat gandul ma poarta, parca real, pe ulitele strajuite de case cu porti mari si grele. Am fost si am ramas atat de mult
impresionat de tot ce insemna acel sat, de oamenii sai, incat refuz acum sa-l vizitez de teama unei deceptii...
Poate sunt multi aceia care nu s-au bucurat de caldura unor bunici de la tara, n-au gustat nici macar o zi din placerea de a te juca nestingherit prin gradinile de pomi, cu o ceata de copii pe langa tine...Altfel vor judeca si intelege acestia ceea ce scriu eu acum. Nu vreau sa par idilic sau dulceag, incerc doar cu cuvintele mele sa transmit in scris emotia pe care o simt...
Incercati si voi cateva cuvinte despre vacantele copilariei, despre bunici, despre prietenii de atunci. Invitatia de a scrie nu vreau sa para ca o tema a profesoarei de romana sau ca ceva care trebuie bifat. Pentru o ora fiti iara copii, in vacanta, la tara...
-
Am copilarit la bunicii din partea mamei. Bunicii mei erau tot din Bucuresti, locuiau la o casa la curte. Imi aduc aminte cu placere cum toata ziua ma cataram in copaci, cum ma imprietenisem cu baiatul vecinilor care mi-a fost prieten si amic de gasca pana in anii liceului. Din pacate a plecat din tara si acum nu mai stiu nimic despre el. Mi-ar placea sa-l reintalnesc. Mi-ar placea placea sa revad casa bunicilor (demolata inainte de 1989). Sa simt mirosul de lemn al sobei, sa vad copacii infloriti, sa privesc gainile, sa alerg dupa vrabii si pormbei, sa culeg rosii, corcoduse, cirese, dude etc de prin curte, sa stau de vorba la "uluca" cu alti copii., sa dormitez sub tei vara in sezlong, sa scot apa din fantana si sa ud gradina, sa urc in pod printre vechituri alaturi de bunicul, sa ma strige bunica la masa si eu sa fac mofturi ..... mie dor de copilarie!
(http://i40.tinypic.com/1247lvp.jpg)
-
Poate multi m-ar acuza de sentimentalism excesiv, dar nu ma ascund sa spun ca traiesc o nostalgie puternica a copilariei, a bunicilor, a prietenilor de atunci...Mi-e greu sa accept ca nu-i mai pot vedea decat in poze sau in filmuletele pe care am apucat sa le fac cu ei. Noi am fost o familie foarte unita, bunici, parinti, unchi si veri, asa ca perceptia mea despre cei care acum nu mai sunt este aceea de lipsa majora. Mi-am propus sa scriu cate ceva despre fiecare, asa ca o amintire si un respect fata de ceea ce au insemnat pentru mine in acele momente minunate ale copilariei...
-
Cine poate uita perioada copilariei ? Cine ar putea uita cele mai frumoase clipe ale ei petrecute la casa bunicilor , cu mirosul de lemn uscat si bunatatile preparate de bunica , cu tovarasii de joaca ( eram o fire mai baietoasa pe vremea aceea ) impreuna cu care bateam mingea pe ulita sau petreceam ore in sir discutand seara , in amurg ? Pozele , suvenirurile sau chiar si cele mai marunte lucruri care imi amintesc de acestea imi starnesc o puternica emotie , pe care , fiind o fire mai emotiva , de multe ori nu mi-o pot stapani . Ce vremuri ....
-
stiti ce ma doare cel mai mult? ca cei doi copii ai mei n-au avut parte de vacante la bunici
bunicii lor stau in bucuresti, iar vacantele lor au fost numai intre betoane
n-au alergat pe campuri, nu au stat pe grapa in timp ce calul tragea, nu au fost dupa apa la sabar pt sapunul bunicii, nu s-au jucat in tarana, desculti, n-au mancat rosii direct din vrej,
n-au facut baie in apa nu tocai curata a sabarului, n-au avut libertatea de fi de dimineata si pana seara afara.....
sunt atatea amintiri din perioada copilariei mele ce nu le-as da pt nimic in lume
-
Si noi precum copacii
-
Si noi precum copacii
-
@gabrel, nu toti copacii sunt singuri. Unii s-au adunat in... paduri. Si noi, precum ei... ;)
-
Dar si acest copac si-a infipt radacinile bine , a crescut si a adapostit la umbra lui pe cineva !
-
.... Sau o liana l-a imbratisat, la un moment dat!...
-
topicul asta trezeste nostalgii...
ma intreb de ce devenim nostalgici numai dupa o anumita virsta? probabil pina atunci nu stringem suficiente amintiri
-
sau probabil nostalgia este ceva ce obtii atunci cand te maturizezi!
-
In general nu prea am nostalgii, nu traiesc din amintiri si ma preocupa mai mult ce va fi decat ce a fost.
Dar un lucru imi lipseste si-i duc dorul: sa ma joc in curte la bunica.
Poate pt ca nimic din ce a fost nu mai e, nici curtea, nici bunica, nici copilaria mea...
-
admin sa nu imi spui ca esti din sebes sau ai scris doar asa ca rimeaza cu poezia
-
si tu esti din zona aceea? poate ne povestesti ceva de unde ai copilarit.
-
admin sa nu imi spui ca esti din sebes sau ai scris doar asa ca rimeaza cu poezia
Este vorba de Sebesul de Jos Giovis85, satul de la poalele Fagarasilor, locul minunat in care mi-am petrecut vacantele copilariei si adolescentei. Tot ce scriu pe acest forum sunt lucruri traite, oamenii de care vorbesc au existat sau exista. Sunt momentele mele, experientele mele de viata, sunt lucruri care inseamna mult pentru mine. Si pentru ca nu am vrut sa ramana m-am decis ca trebuie sa le impartasesc. Nu stiiam insa daca intereseaza pe cineva si nici nu aveam incredere in aptitudinile mele in ale scrisului. A fost insa cineva, care citindu-le mi-a dat incredere....
-
giovis, multi am scris despre viata si intamplarile noastre. unii dintre noi (mai curajosi ca mine au chiar pozele personale la avatar). fotografii din taberele incare am fost impreuna sunt facute de noi. prietenia si intelegerea ne-au adus impreuna. ca sa invingem "tristetea pomului insingurat".
-
si inca vom scrie gabitza :-* pt ca prieteniile de aici sunt unice si prin ele am invins de multe ori "tristetea pomului insingurat".
-
"tristetea pomului insingurat"
ce trist suna!
nu sunt in cea mai buna zi a mea!
-
trist dar atat de adevarat draga noastra @adria :-*
si noi avem zile bune, excelente si atat de insinguratice, ai grija de tine si capul sus, pieptul inainte, mers hotarat !
-
"tristetea pomului insingurat"
ce trist suna!
nu sunt in cea mai buna zi a mea!
ca sa te inveselesc un pic, adria , iti spun ca atunci cand nu-mi iese ceva cum trebuie ~ e replica mea preferata .
...si ma scot ... ;D
-
te pup, marcutza, dar, de ceva vreme nu mi-s toti boii acasa
gabitzu, trebuie sa recunosc faptul ca mi-e din ce in ce mai greu sa ies din starile astea anormale pt mine, nici eu nu ma recunosc cateodata
lupt, insa, din rasputeri
de altfel tu stii ca sunt o optimista
-
cind sunt asa de multi “pomi insingurati” nu pot sa nu ma gindesc ca ei de fapt formeaza o padure.
-
mai bine in padure decat singur pe camp :D :D
-
asa e !! si atunci putem vorbi de “bucuria pomului… infratit”
-
infratit, infratit da' sa stim si noi sa ne bucuram ;D
-
este oare singuratatea pomului insingurat sau maiestuozitatea pomului ce domina peisajul ?
(http://i54.tinypic.com/250pk5u.jpg)
-
in cazul asta mie mi se pare ca-i acelasi lucru
-
daca erau 2 nu avea nici un farmec ~ si atunci ce sa inteleg ~ ca nu poti fi semet decat daca esti unic???
-
semetia vibreaza cu alte unicitati ...
-
semetia vibreaza cu alte unicitati ...
sah- mat
-
la rege ???
-
ii regina :D
-
Mai demult am citit o poveste despre un copac, am cautat pe net si am gasit-o.
Este o poveste trista, plina de tilc, o lectie de viata, o poveste despre prietenie neconditionata si dragoste capabila de orice sacrificiu.
Poate unii dintre voi deja o cunoasteti.
Povestea arborelui batran
Se spune ca demult a existat un arbore batran si maiestuos, cu ramurile imense intinse spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat. Un baietel obisnuia sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu micutul prieten si a inceput sa-l iubeasca. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca dragastos ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si culege fructele. Cand micutul se bucura de darurile lui batranul copac era cuprins de un val de fericire.
Baiatul crescu. Uneori, dormea la radacina copacului, alteori ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Vazand cum baiatul purta cununa sa, dansand cu ea, copacul se simtea fericit. Il aproba cu ramurile sale; ii canta in bataia vantului. Baiatul a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit.
Timpul a trecut, iar copilul mare, acum incepu sa fie apasat de alte indatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni. Asa ca a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Acesta il astepta insa mereu nerabdator, strigandu-i din adancurile sufletului sau: Vino! Vino! Te astept!
Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Tanarul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. El deveni ambitios si prins in treburile sale lumesti. "Ce copac? De ce ar trebui sa-l mai vizitez?"
Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".
Tanarul i-a raspuns: "Ce poti tu sa-mi oferi ca sa merite sa mai trec pe la tine? Eu am nevoie de bani acum. Tu nu imi poti fi de nici un folos acum. As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o."
Uimit, copacul i-a spus: "Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Dar eu ti-am daruit tot ce am avut! Din pacate eu nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani si totusi suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei batuti de arsita, ii adaposteste pe cei cotropiti de furtuna. Cand bate vantul, dansam si cantam impreuna cu el. Desi nu avem bani, pasarelele se inghesuie sa cuibareasca pe ramurile noastre si ciripesc vesele aici!"
Tanarul i-a raspuns: "Eu nu am timp de pierdut cu tine, vreau sa ma imbogatesc si sunt ocupat cu probleme."
Copacul s-a gandit putin si spuse:" Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. In felul acesta, vei obtine banii de care ai nevoie."
Tanarul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. Tanarul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta de a-i culege fructele pentru bani si bucuria pe care i-a putut-o face. Dupa aceea baiatul nu s-a mai intors din nou multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii...
Copacul era trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului. Dupa multi ani, tanarul, devenit intre timp om asezat, a trecut prin preajma.
Copacul i-a strigat fericit: "Vino la mine. Vino si imbratiseaza-ma!"
Barbatul i-a raspuns: "Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte."
Copacul a insistat: "Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine!"
Barbatul i-a raspuns:" Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Ma poti tu ajuta cumva?"
Copacul a exclamat:" O casa? Bine, dar eu traiesc fara asa ceva. Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei. Noi nu avem case, dar uite ce iti propun: imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor".
Fara sa mai piarda timpul, barbatul reteza crengile impunatoare ale batranului arbore. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar era foarte fericit, iubitul lui copil isi cladise casa mult visata.
Barbatul a uitat din nou de batranul protector si anii au trecut fara numar. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata glasuii in bataia vantului. Furtunile continuau sa-l bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Timpul a trecut, iar barbatul imbatranise si el. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a intrebat: "Ce mai pot face pentru tine, iubitul meu prieten? Te-ai intors dupa foarte, foarte mult timp".
Batranul i-a raspuns: "Ce poti face pentru mine? Mi-as dori sa ajung intr-o tara indepartata, sa ma imbogatesc definitiv. Dar pentru asta, am nevoie de o barca!"
Copacul se ingrijora dar totusi ii zise: "Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut astfel sa-ti implinesti visele. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta mereu intoarcerea ta".
Omul a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat degraba fara sa mai priveasca inapoi. Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea iubitului prieten. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu va mai avea vreodata ceva de oferit si ca poate barbatul nu se va mai intoarce niciodata la el acum.
Dar in final acesta s-a intors dupa multi multi ani. Batranul copac l-a primit plangand de fericire.
"Imi pare atat de rau copilul meu, ii zise acesta, dar nu mai am nimic sa-ti daruiesc, nu mai am fructe sa le mananci sau lemne sa le tai".
"Nici eu nu mai am dinti cu care sa musc din ele, nici putere sa mai construiesc ceva acum.
"Nu-ti mai pot oferii chiar nimic, nu mai am decat aceste batrane radacini uscate."
"Nu mai am nevoie de multe acum, dupa atatia ani, imi doresc doar un loc linistit sa ma odihnesc", zise batranul om.
"Ah, minunat! Am auzit ca radacinile unui batran arbore sunt locul bun pentru odihna, vino, aseaza-te langa mine si te odihneste".
Omul s-a asezat pe radacini si copacul era inca odata fericit pana la lacrimi alaturi de dragul lui copil.
-
Nu , eu nu o stiam , azi dimineata am citit-o si mi-a placut ,... buuuuunaaaa !!! O0
Multumim Louie ! :bow: