Singles Happy Travel. Club de socializare
Arhiva => Arhiva => Subiect creat de: iulia17 din Duminică, 17 Aprilie 2011, 22:59
-
In orice moment al existentei noastre suntem parte componenta a unei familii, fie cea din care provenim, fie cea pe care am creat-o noi insine. Avem toti parinti (sau am avut) si facem parte din familii. Dar suntem oare intotdeauna constienti de ceea ce ne leaga de ceilalti, care e mostenirea pe care am preluat-o si pe care o transmitem mai departe?
Dincolo de asemanarile fizice, exista si in comportament trasaturi pe care ni le-am insusit de la alti membri ai familiei. Fara sa vrem/stim aceste modele si legaturi din familie ne determina comportamentul, atitudinile, ideile sau convingerile. De unele suntem mindri, de altele…ba. Pe multe nici nu ni le recunoastem.
Intrebarea e: cu ce “bagaj” venim de acasa?
Si ca sa raspund eu prima, as zice ca de la unul am preluat veselia, de la celalalt simtul masurii. Nu stiu de unde am atentia pentru detalii si nevoia de certitudini. Poate de la niciunul si mi le-am format pe parcurs din experientele acumulate.
-
Sunt intr-unul dintre momentele de liniste de la Sibiel, ii astept pe cei care au sa petreaca sarbatorile cu noi si am inceput sa rasfoiesc forumul. Am dat de subiectul deschis de iulia17 si nu m-am abtinut sa nu scriu ceva, asta chiar daca va trebui sa intrerup...
Gena? Cred ca este cea mai importanta mostenire pe care o primim, este responsabila pentru tot ce suntem. Daca ma intreb de ce imi place tuica, raspunsul este foarte simplu: pentru ca si tatei ii placea si bunicului de asemenea....De ce sunt tipicar si foarte atent la detalii? Pentru ca tata isi pierde o jumatate de ora pentru a ambala perfect ceva, face si reface un strat de legume de 3 ori, doar pentru ca nu este perfect aliniat. De ce sunt solitar? Pentru ca bunicului ii placea sa rataceasca in padurile Sebesului la vanat sau pescuit si prefera companiei unui vecin gradina din spatele casei, unde citea si gusta tacticos din vinul inmiresmat, fructos si rece.
Pe cine seamana Dan, vecinul si prietenul meu din copilarie? Pai cu tatal lui, este leit, acelasi mers inconfundabil balansat pe varfuri, aceiasi ocoseala...Fiul lui, Vlad? Copia fidela a tatalui si bunicului.
Dar asa cum scria iulia17 nu este doar asemanarea fizica, ticurile, tiparele si automatismele motrice. Mai este acel soft genetic pe care-l descarcam si-l copiem imediat la nastere, mai este acea baza imensa de date pe care cei dinaintea noastra au tot strans-o in timpul vietii si au pastrat-o. Primim, transmis printr-un mecanism nedefinit ceea ce s-a conturat in caracter, in apucaturi dar si in aptitudini la cei dinaintea noastra. Si doar o educatie si un autocontrol foarte puternic poate atenua anumite porniri cu care ne nastem si de care am vrea sa scapam. Consideram uneori ca suntem nepotrivit programati si setati genetic. Si vrem schimbari, incercam sa devenim altceva decat ne-am nascut si am mostenit. Ah, e un subiect atat de vast si eu am atat de putin timp acum, ah gata chiar trebuie sa intrerup, mai sosete un grupulet. Dar revin, imi place prea mult subiectul.
-
si mie mi se spune ca seman fizic cu mama. dar eu nu prea imi dau seama.
-
La 4 ani - Mama ştie tot.
La 8 ani - Mama ştie multe.
La 12 ani - Mama nu ştie tot.
La 14 ani - Mama mea nu ştie nimic.
La 16 ani - Mama mea ? Ce ştie ea ?...
La 18 ani - Bătrâna asta a copilărit cu dinozaurii...
La 25 de ani - Posibil ca Mama să ştie ceva despre asta...
La 35 de ani - Înainte de a decide, vreau să mă sfătuiesc cu Mama.
La 45 de ani - Precis ca Mama poate să mă îndrume...
La 55 de ani - Ce-ar fi făcut Mama în acest caz ?
La 65 de ani - De-aş fi putut să vorbesc despre asta cu Mama...
-
Voi va identificati la copiii vostri ce au preluat de la voi?
-
Cea mai buna intrebare dintre multe citite...
Ca sa iti cunosti copilul , sa stii unde poate gresi si unde are un atu, in primul rand cauta la el ce a preluat de la tine... in comportamentul lui de zi cu zi, ai o oglinda a ta, cu bunele tale si cu relele tale. De multe ori descoperim cu surprindere ca, ce ne deranjeaza la el, este chiar ceea ce deranjeaza la noi insine pe altii ...
Asta putem corecta modificand comportamentul nostru si copilul nostru se va schimba si el .
-
in cazul meu!
niciodata nu mi-as permite sa influentez - acum nici nu se mai poate - formarea caracterului copiilor mei
copilul il cunosti prin educatia oferita! la randul nostru oferim parte din ceea ce am primit!
cu toate acestea ... indiferent cate scoli ar absolvi copii nostrii, cei "7" ... ii vor urmari toatat viata! atat pe ei, cat si pe noi!
stradania consta in generatiile ciclurilor de "7"! consider ca aceasta este baza!
-
raspunsul e da. vad si bunele si relele, dar ma bucur ca, la bilant, e (foarte) de bine. Multumesc lui Dumnzeu pentru cele doua daruri nepretuite care sunt copiii mei buni, frumosi, inteligenti. Nu ma laud, ma bucur. :)
Am fost mereu constienta de faptul ca ei au luat nu numai bunele ci si mai putin bunele de la mine si de la tatal lor, asa ca inca de mici le spuneam: luati-ne ca model numai in ceea ce facem bine si frumos, iar ceea ce vedeti ca nu va place, corectati si la voi. nu o data am discutat despre defectele comune si despre cum sa ni le corectam. ei mai au o sansa. :D
-
onor generatiilor de mame (si de tati) care au stiut, stiu, si vor da multumire altor generatii prin ceea stiu copii sa fie. buni, frumosi, generosi, inteligenti ...
-
din punct de vedere fizic, fetele seamana cu tatii mai mult, si baietii cu mamele... caracterul se formeaza dupa cocosul familiei fie ca este barbatul sau femeia "cocosul" , il va copia...
-
Ieri la Sibiel, grupul intarzia si m-am asternut la scris. Si am scris, am scris, pana cand am vazut autocarul sosind. Am dat "mesaj" si mi se raspunde ca nu sunt autentificat....Programasem doar o ora si timpul se scursese. Reiau pentru ca tema asta imi place prea mult...
Ce scriam ieri. Imi adusesem aminte ca inainte de a deveni fizic tata, am inceput sa ma pregatesc psihic. Si m-am apucat de citit despre copii, despre parinti, rolul acestora. Dau peste un tratat de psihologie a unui italian, Lombardo Radice, care in dorinta de a demonstra ca educatia este mai importanta decat incarcatura genetica, si-a supus copiii, patru la numar la o experienta inedita. I-a canalizat pe fiecare spre un domeniu, unul spre plastica, unul spre muzica, iar pe ceilalti doi spre ceva care nu era legat de arta. Alegerea domeniului pentru fiecare a facut-o aleatoriu, netinand seama de aptitudini. Ce a obtinut dupa 20 ani? Patru foarte buni profesionisti, fiecare in domeniul sau. Educatia atenta, poate chiar fortata a dat roade. Ma intrebam insa, cu ce rost? Imi primul rand mi s-a parut cu totul aiurea sa faci experiente cu copiii tai, mai ales ca QED nu era ceva care sa rastoarne teoria relativitatii. Avea o anumita relevanta, dar nu era ceva epocal.
Pacat insa ca n-am invatat nimic din experienta lui Radice. Am urmat si eu exemplu atator alti parinti care-si doresc ca si copiii lor sa le semene si sa le urmeze meseriile, hobby-urile, sa aiba aceleasi pasiuni, pentru ca totul sa aiba continuitate in familie. Am vrut ca fiul meu sa-mi semene sa joace rugby, sa ajunga un inginer foarte bun, sa-i placa sa picteze, sa iubeasca florile grainaritul. Ar fi fost a treia generatie de ingineri, iar in privinta hobby-urilor a nu stiu cata. Cu toata straduinta mea fiul meu n-a ajuns sa tina niciodata in maini o minge ovala, n-a sadit o floare, nu stie diferenta intre legumele de gradina. A facut insa inginerie, de fapt ceva corcit intre aceasta meserie si economie. N-a ajuns insa sa profeseze nici macar o zi. A facut si face total altceva. Cat despre sport, a fost unul dintre cei mai buni sahisti la categoria lui de varsta, a fost pregatit de un mare maestru international care-i anticipa o cariera de nivel european. N-a fost sa fie si asta nu din cauza lui ci pentru ca maestrul s-a mutat inapoi in Bucuresti, iar fiul meu a pierdut sansa de a fi antrenat la un nivel ridicat. Dupa ce a pirdut la niste interzonale a decis ca nu vrea sa fie nici al treile nici al doile, vroia doar primul loc. Si era constient ca fara antrenorul lui n-o sa reuseasca. Asa ca s-a lasat.
Ma uit in jur la alti parinti, isi chinuie copiii sa devina cantareti, dansatori, mari avocati, in timp ce acesti copii n-au nici o chemare spre ceea ce li s-a ales. Este una dintre marile greseli ale parintilor care din orgoliu, din dorinta oarba si nesanatoasa de a-si vedea copiii superapreciati, ii forteaza peste limite si de multe ori in domenii pentru care acestia nu au aptitudini. Est bine sa-ti indrumi copiii, sa-i sfatuiesti, dar nu sa hotarasti pentru ei. Asta duce de multe ori la traume psihice, la nefericiri, neimpliniri.
Si mai rau sunt parinti care nu au ei insasi o baza genetica pe care se poate cladi si care-si vad copiii supertalente realizate. Pe Radice in experienta sa l-a ajutat incarcatura genetica foarte buna transmisa copiilor. Daca materialul genetic n-ar fi fost unul foarte bun, cu siguranta ca odraslele lui n-ar fi avut cum sa acumuleze, sa proceseze si sa se seteze pe un domeniu pentru care aproape sigur nu aveau veleitati. Acest lucru l-a ajutat sa-si duca experienta la un rezultat pe care-l astepta si-l dorea. Oameni simplii, cu o educatie minima, fara sa aiba nici o aptitudine intelectuala isi viseaza copiii universitari la Cambridge sau Oxford. Pai nu se prea poate decat in mod exceptional. Ceea ce mostenesti, formeaza un mediu in care samanta poate sa dea roade.
-
asta mi se pare cazul fericit de maturitate si intelegere al unui parinte (chiar daca simt printre rinduri o unda de regret).
dar de multe ori parintii se inversuneaza sa-si satisfaca propriile visuri sau proiecte prin copii. trist
-
miha, am uitat sa-ti spun aseara, dar ai cei mai albastri ochi pe care i-am vazut. copiii tai te mostenesc ?
-
multumesc, dar se mai exista. :D
din pacate, nu, copiii n-au "luat" de la mine "albastrul" :D, fiindca tatal lor nu cred ca are in dotare gena raspunzatoare de culoarea asta, deci nu s-a "intarit". insa copiii o au, cu siguranta, si au potentialul sa o transmita mai departe, caci au ochii caprui spre verde.
culmea e ca nici parintii mei n-au avut ochi albastri (mama - caprui, tata-verzi). Se pare ca transmiterea se face la a doua generatie, caci eu am ochii bunicii.
complicate sunt caile geneticii. :D
ah, mi-am anmintit ca am primit un mail interesant pe tema relatiei parinti-copii. o sa-l caut, sa vi-l postez, caci cred ca e interesant pentru orice parinte.
-
vaaaai..ce inflatie de "caci' in postarea anterioara. sa-mi fie jena! :D
iata textul:
Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi - Augusto Cury
Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile
copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele
mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator.
Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca
învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. Intenţia este
excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile
cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în
care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.
Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi
ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în
maşini de învăţat.
1. Blocarea inteligenţei
Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, de cele mai
multe ori inutilă. Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte
logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă să rezolve
probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele
existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să greşească, dar
viaţa este plină de contradicţii şi probleme care nu pot fi calculate.
Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi
ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în
maşini de învăţat.
2. Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei
Prin sistemul educaţional actual memoria copiilor este transformată
într-un depozit de informaţie inutilă, iar excesul acesteia blochează
inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi. Cea mai mare parte a
informaţiilor pe care le acumulăm nu vor fi folosite niciodată.
Numărul actual de şcoli este mai mare decât în orice altă epocă, însă
acestea nu produc persoane care gândesc, şi nu e de mirare că elevii
au pierdut plăcerea de a învăţa.
Pe de altă parte, mediile de informare îi seduc cu stimuli rapizi,
gata preparaţi, care îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun
efort, în mijlocul diverselor aventuri - sportive, de război, politice
sau sentimentale. Bombardamentul acesta de stimuli care vin prin
televiziune şi internet acţionează asupra subconştientului, mărindu-le
nevoia de plăceri în viaţa reală. Astfel în timp ei nu mai găsesc
plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice şi vor căuta stimuli tot
mai puternici, trebuind să facă foarte multe lucruri pentru a avea
puţină plăcere. Toate acestea generează personalităţi fluctuante,
instabile şi nemulţumite.
3. Informăm şi nu formăm
Noi nu îi formăm pe tineri, ci doar îi informăm. Ei cunosc tot mai
mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic despre lumea
lor interioară. Educaţia este tot mai lipsită de ingredientul
emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi ceară iertare, să
îşi recunoască limitele sau să se pună în locul celorlalţi.
Care este rezultatul?
O generaţie de copii şi tineri mai bolnavă psihic decât oricare alta
din istoria umanităţii: copii depresivi, preadolescenţi şi adolescenţi
care dezvoltă obsesii, sindroame de panică, timiditate, fobii sau
agresivitate. În plus, tot mai mulţi dintre ei caută plăcerea de
moment în consumul de tutun, alcool şi droguri.
CE ESTE DE FĂCUT?
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi
buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne
vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni" şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi". Iată prima dintre
ele:
. Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc
propria lor fiinţă
Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităţilor lor
economice, dorinţele copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversări, le
cumpără pantofi, haine, produse electronice, organizează excursii.
Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva
ce nu se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea
vieţii lor, experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor.
Părinţii care le fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi
în amintire doar pentru un moment. Părinţii care se preocupă să le
dăruiască copiilor exemple şi povestiri din viaţa lor rămân de
neuitat.
. Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi
alimentează personalitatea
Astăzi, părinţii buni cresc copii zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari
şi angoasaţi, pentru că societatea s-a transformat într-o fabrică de
stres. Părinţii care nu-şi învaţă copiii să aibă o viziune critică
asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării
sociale îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator.
Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinţă umană, ci un
consumator. Pregătiţi copilul pentru " a fi", căci lumea îl va pregăti
pentru " a avea".
Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor.
Alimentaţi amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiilor cu curaj şi
îndrăzneală. Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. Dacă
problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu, trebuie să
ne acceptăm limitele.
. Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi
învaţă copiii cum să gândească
Vechile corecţii şi binecunoscutele predici nu mai funcţionează. Când
deschideţi gura să repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din
subconştient care deschide anumite arhive ale memoriei, ce conţin
critici mai vechi. 99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt
inutile în influenţarea personalităţii tinerilor.
A-ţi surprinde copilul înseamnă a spune lucruri la care ei
nu se aşteaptă. De exemplu: copilul a ridicat glasul la voi. Se
aşteaptă să ţipaţi şi să-l pedepsiţi. Dar puteţi începe prin a tăcea
şi a vă relaxa, apoi puteţi spune:"Nu mă aşteptam să mă superi în
felul acesta. În ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iubesc
şi te respect mult". Apoi copilul trebuie lăsat să se gândească.
Părinţii buni spun: " Greşeşti"; părinţii inteligenţi spun:
"Ce părere ai despre comportamentul tău?" "Gândeşte înainte să
reacţionezi"
. Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii
inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri
Părinţii buni educă inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le
educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe copii să aibă obiective, să caute
succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale, dar nu vă opriţi
aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără
înfrângeri. Mulţi nu strălucesc în munca lor pentru că au renunţat în
faţa primelor obstacole, pentru că nu au avut răbdare să suporte un
"nu", pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici,
nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşeala.
Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capacităţile
intelectuale. Pentru părinţii inteligenţi, a avea succes nu înseamnă a
avea o viaţă fără greşeli. De aceea sunt în stare să spună copiilor
lor: "Am greşit", "Scuză-mă", "Am nevoie de tine". Părinţii care nu-şi
cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să abordeze aroganţa.
. Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca
nişte prieteni
A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a
dialoga înseamnă a vorbi despre lumea în care suntem: a relata
experienţe, a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a
pătrunde dincolo de cortina comportamentelor. Peste 50% din părinţi
n-au avut curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile,
pierderile şi frustrările personale.
Nu trebuie să deveniţi o jucărie în mâna copilului, ci un prieten
foarte bun. Adevărata autoritate şi respectul solid se nasc din
dialog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă. Ea este scumpă, pentru
că aurul şi argintul n-o pot cumpăra.
. Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare
Captaţi-vă copiii prin inteligenţa voastră, nu prin autoritate, bani
sau putere. Ştiţi care este termometrul care indică dacă sunteţi
agteabil? Imaginea pe care o au despre voi copiii şi prietenii
acestora. Dacă le face plăcere să fie în preajma voastră, aţi trecut
testul.
Odată, una dintre fiicele mele a fost criticată pentru că era o
persoană simplă. Se simţea tristă şi respănsă.După ce am auzit
povestea ei, mi-am pus imaginaţia la treabă şi i-am spus următoarea
pildă: unii preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii
preferă un soare real, chiar dacă este acoperit cu nori. Am
întrebat-o: ce soare preferi? A ales soarele real Atunci, am adăugat,
chiar dacă unii oameni nu cred în soarele tău, el străluceşte. Tu ai
lumina proprie. Într-o zi norii se vor risipi şi oamenii te vor vedea.
Să nu-ţi fie teamă că îţi pierzi lumina.
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI
SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE.
. Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu
renunţă niciodată
Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa
copiilor lor. Ei seamănă şi aşteaptă ca seminţele să germineze. Pe
timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă seminţele sunt
bune, vor încolţi.
Nimeni nu-şi ia diplomă în misiunea de a educa. Înainte, părinţii erau
autoritari; astăzi sunt copiii. Învăţaţi să spuneţi "nu" fără teamă.
Dacă ei nu aud "nu" de la d-voastră, nu vor fi pregătiţi să audă "nu"
de la viaţă. Părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi
presiunii copiilor. În caz contrar, emoţia copiilor va deveni un
balansoar:: astăzi sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite
clar ce aspecte pot fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare
noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a
învăţa este inacceptabil şi prin urmare ne-negociabil.
Trăim vremuri grele. Părinţii din toată lumea se simt pierduţi.
Cucerirea planetei sufletului copiluluieste mai compexă decât
cucerirea planetei.
CELE 7 PĂCATE CAPITALE ALE EDUCAŢIEI
1. A corecta în public
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
6. A nu te ţine de cuvânt
7. A distruge speranţa şi visele
Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, şi-a dedicat 17 ani din
viaţă cercetării modului în care construieşte şi se dezvoltă
inteligenţa. Analiza pe care o face societăţii contemporane ajunge la
următoarea concluzie: singurătatea nu a fost niciodată atât de
intensă: părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund
lacrimile de părinţi şi profesorii se refugiază în autoritarism.
Cantitatea de informaţie şi cunoştinţe disponibile este mai mare; cu
toate acestea, noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci
pentru a repeta informaţii. În cartea sa, "Părinţi străluciţi,
profesori fascinanţi", tradusă şi în română, Dr. Augusto Cury atrage
atenţia asupra necesităţii schimbării felului în care se face educaţia
contemporană.
Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi - Augusto Cury
-
Zoe PETRE - Cine ne (va) scrie istoria?
Călătorii cultivaţi din Occident care ajungeau – arareori – la hotarul dunărean al Imperiului „Marelui Turc“ şi, mai mult, care se hotărau apoi să-şi povestescă în scris peripeţiile, observau cu surprindere că băştinaşii acelor îndepărtate ţinuturi vorbeau o limbă ciudat de asemănătoare cu latina, fără însă să ştie – băştinaşii, nu călătorii străini – să explice de unde această ciudăţenie. Mai mult încă, unii dintre ei chiar îşi dădeau lor înşile numele de Romani, fără să ştie prea bine de ce. Nu avea nici o legătură cu credinţa creştină, căreia îi erau foarte devotaţi, dar care îi aduna la liturghii rostite în limba slavonă, în edificii modeste, pe care, surprinzător, le numeau cu un cuvînt derivat tot din latină, biserică, de la clasicul basilica.
Nu e departe timpul cînd asemenea constatări vor fi reluate. Epoca în care ignorarea originilor latine ale limbii române se trăda doar prin folosirea inadecvată a adjectivului lucrativ va fi o amintire. Ca într-un nou veac întunecat, de astă dată cu Internet, va trebui să ne repezim la Google, vorba unui clasic în viaţă, pentru a afla ce ruină e la Adam Klisi şi ce-o fi însemnînd Tropaeum Traiani. Pentru lucruri mai subţiri, va trebui să importăm specialişti în istoria Daciei romane din ţări unde limbile clasice se studiază încă. Nu vor adăuga prea mult la deficit, fiindcă nici istoria nu o duce mai bine în viziunea actualilor guvernanţi, care o izgonesc de unde pot şi de unde nu: un sistem de învăţămînt care prevede ore de religie din clasa I în clasa a XII/XIII-a asigură o abundentă cunoaştere a istoriei sacre, de cea mireană lepădîndu-se energic.
Între ostilitatea semidoctă faţă de studiul direct şi critic al izvoarelor antice – cărora, pentru Transilvania, li se adaugă cele medievale – şi obtuzitatea culturală a unei naţii de subingineri, latina e pe cale să sucombe mai rău decît în anii reformei comuniste a învăţămîntului. Mai rău, zic, fiindcă atunci în toate ţările-satelit au fost înfiinţate măcar cîteva licee clasice, unde se învăţa intensiv şi latina, şi chiar şi greaca veche; am beneficiat eu însămi de această excelentă iniţiativă. Doar că, la noi, după mai puţin de zece ani de la înfiinţare, liceele clasice au fost desfiinţate. Doar în România. În Bulgaria sau în Ungaria, ţări mîndre, nu-i aşa, de obîrşia lor latină, aceste licee înfiinţate tot în 1948 există şi azi.
Ştiu că soarta limbilor clasice şi, în subsidiar, a istoriei – mai puţin a celei contemporane – nu e foarte promiţătoare nicăieri în lume: cenzura post-colonialistă, practicată de generaţia rebelă de la 1968, care devasta laboratoare de epigrafie sau de etruscologie sub cuvînt că sînt mumii ale ştiinţei burgheze, a făcut mult rău şi universităţilor occidentale. Dar în Germania sau în Franţa, ba chiar şi în America, studiile clasice au avut multă vreme un statut atît de privilegiat, încît mai au şi acum de unde pierde. La noi, unde latina şi greaca au fost vreme de 50 de ani marginalizate, orice lovitură poate fi fatală nu doar unui domeniu anume de specialitate, ci unui întreg univers cultural.
În era Internetului, s-a considerat că acest univers nu mai e actual – sau, mai exact, nu părea actual pînă acum cîţiva, foarte puţini, ani, la izbucnirea crizei globale. Atunci, şi părinţii, şi educatorii, şi autorităţile din SUA şi Europa de vest au realizat brusc că pragmatismul excesiv al formării resursei umane calificate şi limitarea cunoaşterii la informaţie a reprezentat una din cauzele majore ale prăbuşirii economiilor lor, şi sistemul a început foarte repede să se corecteze: programele academice consacrate ştiinţelor umaniste, în genere, şi limbilor clasice, în special, au reînceput să fie căutate de studenţi, finanţate de universităţi, revistele de specialitate sînt mai multe şi mai vii ca oricînd, şi tot aşa.
Cum însă să-mi imaginez că generaţia actuală de decidenţi din România, care îşi dovedeşte cu fiecare zi mai mult cinismul ignar şi impacienţa viscerală faţă de orice opinii care nu sînt conforme cu cele pe care le profesează ea însăşi, va descoperi prin forţe proprii virtuţile formatoare ale limbilor şi culturilor clasice? Cum să sper că va înţelege că e necesar să susţii o şcoală proprie de cercetare istorică, şi că asta nu se poate realiza fără o cunoaştere calificată a limbilor clasice? Mă simt datoare să amintesc tuturor politicienilor care s-au agitat zgomotos pe tema predării istoriei României – horribile dictu! – în limbile minorităţilor (iar de tradus să-şi traducă singuri exclamaţia mea), că, de vreme ce ei fac totul pentru ca istoria să dispară din şcoli, e totuşi mai bine ca micii unguri să ştie niţică istorie în ungureşte decît să o ignore cu totul în româneşte.
Le profeţesc aceloraşi anxioşi demagogi că, dacă nu copiii, atunci nepoţii domniilor lor vor studia bistoş Istoria Transilvaniei după manuale elaborate la Budapesta, fiindcă acolo se mai învaţă latina şi greaca. La noi – nu.
-
Stiti ce trasaturi ati copiat de la parinti? Vi se spune adesea ca semanati cu unul din parinti la ceva anume?
-
Eu am mostenit cate ceva de la ambii parinti, trasaturile sunt atat de amestecate de la amandoi ca uneori nu mai stiu ce am de la unul si ce am de la celalalt :)
statura o mostenesc de la tata ( e inalt), trasaturile fetei de la amandoi, ochii verzi (combinatie de caprui de la tata si albastri de la mama), etc
...si bineinteles cu sora mea nu seman aproape deloc :D
-
Prin trecerea de la o generatie la alta putem considera ca se inchid capitole ale vietii sau le preluam?
Daca le preluam - consideram ca mostenim atat ce e rau cat si ce e bun?
Daca le inchidem - putem sa o luam ca pe o evolutie intro treapta superioara?
Dacă insistăm să zăbovim mai mult decât este necesar asupra mesajului strabunilor incetam sa mergem mai departe?
Secolul XX a fost denumit secolul vitezei pentru ca a fost considerat ca o evolutie spectaculoasa a societatii intro perioada scurta. Ce oare a facut diferenta fata de celelalte?
-
Secolul XX a fost denumit secolul vitezei pentru ca a fost considerat ca o evolutie spectaculoasa a societatii intro perioada scurta. Ce oare a facut diferenta fata de celelalte?
viteza :-\
-
tehnologia. evolutia tehnologiilor (de constructii, transporturi, comunicatii) a fost extraordinara. in special tehnlogiile comunicatiei, internetul a avut impact major asupra accesului la informatie (inclusiv "mincinoasa") si, f. imp., asuora modului de viata, de relationare interumana.
-
Secolul XX a fost denumit secolul vitezei pentru ca a fost considerat ca o evolutie spectaculoasa a societatii intro perioada scurta. Ce oare a facut diferenta fata de celelalte?
viteza :-\
legatura omului care este in permanenta legatura cu intregul cosmos
avem o viata spiritual-sufleteasca care conflueaza cu curentul timpului
-
Si eu am preluat cate ceva de la ambii părinţi, dar in proportie de 95% semăn cu bunica paternă. În felul acesta, bunica continuă să trăiască prin mine şi cu mine...
-
legatura omului care este in permanenta legatura cu intregul cosmos
eu sunt in legatura cu steaua a carei explozie tocmai ce-a fost surpinsa de telescopul hubble. imi place ca e situata la o aruncatura de batz, adica la vreo 13,2 miliarde de ani-lumina.
-
m-ati zapacit
si pe vremea imperiului persan -recunoscut pentru pentru sistemul de "curierat" si sistemul de drumuri nu exista informatie si viteza?
-
nu exista comparatie. si in preistorie isi incalzeau oamenii pestera, ca si azi, nu? :D
-
accesibilitatea, astazi, este cu totul si cu totul alta...una era sa strabati un drum cu viteza carului cu tractiune animala si alta e sa strabati acelasi drum cu avionul si viteza-i specifica. una era sa trimiti o epistola care ajungea intr-o saptamana, doua si alta e sa ai transmisie instantanee de mesaje, prin conexiune virtuala. iata ce eficientizare teribila a utilizarii timpului....
-
si pe vremea aia era secolul vitezei. reduse.
-
si totusi unele lucruri nu se schimba: conflictul dintre generatii
-
imi amintesc in copilarie ca nu intelegeam deloc unele decizii ale parintilor. ma gindeam ca parintii nu-si inteleg niciodata copiii, ca altfel le-ar face pe plac.
-
de multe ori parintii nu au timp de explicatii si , din punctul meu de vedere , fac o mare greseala . sigur ca la momentul acela decizia lor este , cel mai probabil cea mai potrivita dar , daca i-ar motiva copilului pe intelesul lui ceea ce decid sa faca ar exista mult mai multi copii lipsiti de frustrari . in plus mai exista posibilitatea ca sa aiba surpriza ca odrasla lor sa vina cu niste idei care sa-i surprinda :D
-
In acelasi timp exista si parinti care fac voia copiilor oricand, exista parinti care isi rasfata copiii atat de mult, incat acestia nu mai stiu ce inseamna o buna educatie, nu mai stiu ce inseamna ce este bunul simt, respectul, cumpatarea. Acesti copii cred ca totul li se cuvine, ca toata lumea este la picioarele lor, ca nu li se poate refuza niciodata nimic...
-
acestia sunt cei care incearca sa compenseze prin bani sau bunuri lipsurile afective. am vazut atitia copii atasati de bone sau educatoarea de gradinita ca acasa nu aveau timp nici sa-si cunoasca cu adevarat parintii, ce sa se mai bucure de timp petrecut impreuna
-
In acelasi timp exista si parinti care fac voia copiilor oricand, exista parinti care isi rasfata copiii atat de mult, incat acestia nu mai stiu ce inseamna o buna educatie, nu mai stiu ce inseamna ce este bunul simt, respectul, cumpatarea. Acesti copii cred ca totul li se cuvine, ca toata lumea este la picioarele lor, ca nu li se poate refuza niciodata nimic...
ai descris exact o situatie pe care am cunoscut-o de curand: doi astfel de copii care au fost crescuti asa cum spui tu. si in acest moment sunt doi copii cu un handicap foarte mare, in fata vietii. ai caror parinti sunt profund nefericiti pentru ca nu inteleg ce s-a intamplat, cand ei au vrut doar binele odraslelor!
-
si acum fac la fel nemernicii de parinti ... ???
-
gluma, gluma, dar de acum incep dificultatile de comunicare si apropiere intre parinti si copii. degeaba se mai intreaba la 17 ani de ce nu comunica si se ascunde si a devenit un strain propriul copil
-
si acum fac la fel nemernicii de parinti ... ???
Nu vorbi asa despre niciun parinte optimus sum, te rog. Nu poti sti nicioadata prin ce calvar au trecut cu adevarat acei parinti, si chiar daca ar fi gresit, poate ar fi bine sa iertam si invatam din greselile lor.
-
ai perfecta dreptate, dor, cred ca optimus e foarte suparat, altfel nu ar fi scris ce a scris
consider ca niciodata parintii nu pot fi nemernici, sunt convinsa ca ei vor doar binele copiilor lor
din pacate, acest bine este inteles in multe moduri, depinde de parinti
-
nu e vorba de asta. se simte ironia, doar ca a uitat sa puna ghilimelele
-
da', ia zi-mi, doamna doctor de suflete, e buna aceasta libertate acordata copilului? caci si eu practic acelasi tip de relatie cu fi-mea in care am totala incredere, adica in justetea rationamentelor ei, in bunul-simt al actiunilor ei... nu i-am impus mai niciodata reguli stricte. nu a fost deloc nevoie. e si mult mai cuminte (adica mai ne-nazdravana) decat eram eu. :) ba chiar dimpotriva, m-am straduit sa-i inlatur niste incorsetari pe care si le autoimpusese... m-am straduit sa-i sporesc libertatea interioara, inlaturandu-i teama excesiva de ridicol, de judecatile celor din jur... bineinteles, totul in perimetrul bunului simt, de care aminteam.
cu fi-miu, insa, am simtit la un moment dat nevoia sa adopt niste reguli, caci nu ma mai intelegeam in privinta invataturii. dar n-a functionat. s-a razvratit adolescentin si ajunsesem la conflicte importante. pana la urma a functionat tot vorba buna, explicatia si re-explicatia rationala, argumentata, apelul la bun-simt. constrangerea despotica pe care o adoptasem exasperata de inconstientele lui n-a dus la nimic bun. acum are libertate destula, dar si am incredere in el. doar invatatura mai e obiect de polemici aprinse. :)
hai ca-ti raspund aici
Desi nu le-ai pus ziduri, unul zici ca si-a ridicat singur, altul incearcat sa le demoleze.
Cu fiecare ai procedat diferit pentru ca fiecare dintre ei functioneaza diferit. De fapt ai ales varianta personalizata de educatie si nu cea impusa, ceea ce presupune sanse mai mari de succes. Dar ce mi se pare mie cel mai important este exemplul tau personal de viata de adaptare de gindire de tot ce vrei si care le-a ajutat lor sa faca propriile alegeri. Includ aici si pe cei din familie de care sunt apropiati.
-
eh, tocmai de aceasta valenta de "model" a parintelui, imperfect si el, ca orice om, ma tem eu... ca daca ma bucura partea de stafeta (ca sa fiu on-topic :)) ) buna pe care cred ca pot sa le-o transfer, ma ingrijoreaza faptul ca as putea sa le transfer, fara sa vreau, si partea mai putin luminoasa a modelului care le sunt. asa ca ma arat cu degetu' atunci cand ma surprind in zona de umbra si le atrag atentia sa urmeze numai ce e de urmat.
poate sau trebuie un parinte sa se "arate" perfect numai ca sa nu fie un model imperfect pentru copii lui?
-
nu nu nu, ca atunci mesajul transmis si receptat ar fi ca e anormal sa gresesti si ca nu ai voie sa te arati slab sau dezorientat. faptul ca si parintele e om este cea mai adevarat lectie. ce e important sa asimileze este ce faci cind gresesti, indrepti si corectezi sau te afunzi mai tare, ce faci cind ranesti, ce faci cind te simti lovit etc etc
astea-s lectii mai importante decat alea predate explicit, si au un impact mai mare.
si noi am preluat astfel de lectii de la parintii nostri cu asa da sau asa nu, chiar daca uneori nici nu ne dam seama.
-
da, am banuit io ca nu-i bine sa-i arati copilului o stacheta (a perfectiunii) care normal nu poate fi atinsa si care-l poate dezorienta si frustra si...
ai perfecta dreptate, Jul (nici n-ar putea fi altfel, d-ra doctor de suflete, iubire mica :)) ) ca e mult mai important sa-ti asumi imperfectiunile, in fata copiilor, in mod deschis si corect, si sa faci vizibile eforturile de a le corecta, chiar si fara a reusi intrutotul. asta numai daca parintele stie si poate sa o faca... dar daca nu.... totul depinde de bunul discernamant al copilului.
-
"Dar ce mi se pare mie cel mai important este exemplul tau personal de viata de adaptare de gindire de tot ce vrei si care le-a ajutat lor sa faca propriile alegeri."
un factor determinant in personalitatea si actiunile copilului.
-
din nefericire sunt uneori situatii cind parintele nu este acolo sau nu e modelul de urmat. in astfel de cazuri e bine daca exista in apropierea copilului o alta persoana de acelasi sex la care are acces si ii este disponibila si care sa se constituie intr-un role model.
-
din nefericire sunt uneori situatii cind parintele nu este acolo sau nu e modelul de urmat. in astfel de cazuri e bine daca exista in apropierea copilului o alta persoana de acelasi sex la care are acces si ii este disponibila si care sa se constituie intr-un role model.
ce se intampla totusi, daca nu exista o persoana de acelasi sex cu copilul, in apropierea lui si disponibila, si care sa se constituie intr-un model pentru copil..?..exista posibilitatea ca acesta sa devina mai "feminizat" ...si ma refer aici la trasaturi comportamentale feminine....avand in vedere ca nu o are decat pe mama ca model?
-
e foarte greu sa nu existe astfel de persoane in imediata lui vecinatate un prieten de familie, tatal unui coleg, un vecin, var de al doilea, noulea, etc. disponibilitatea asta nu se refera sa-i fie la indemina 24/24 dar sa vada modele - daca e fata de femei, daca e baiat de barbati. imaginea poate fi completata de povestirile parintelui ramas despre astfel de persoane din familie care nu mai sunt sau pe care copilul nu le-a cunoscut, dar care sunt admirate si apreciate.
-
Iulia, nu mi-am imaginat ca persoanele de care te inconjori pot fi potentiale modele de urmat pentru copilul tau, atata timp cat nu fac parte din viata ta curenta...Mai degraba as fi zis ca la pubertate si in adolescenta, important e cercul de prieteni in care se invarte si ca nevoia de apartenenta si de a fi acceptat de un anumit grup la aceste varste, este atat de mare incat uneori isi poate insusi trasaturi si comportamente negative...Inteleg ca trebuie sa fiu mai atenta si la persoanele masculine din jurul nostru si care i-ar putea servi fiului meu drept "etalon".
-
Modele cautam toata viata draga mea. Dar in formarea copilului sunt importanti primii ani, aia sunt de baza, atunci se stabilesc niste criterii valorice. Ce spui tu la adolescenta este cam tirziu, atunci mai degraba se modeleaza sau se consolideaza ceea ce s-a achizitionat deja. Asa se explica de ce adolescentii au traiectorii diferite chiar in conditii relativ similare. Educatia si formarea din prima copilarie sunt esentiale.
-
Pericolul de care spuneai se poate instala si in cazul in care tatal exista dar nu se implica e important sa primeasca responsabilitati, fireste adaptat grupei de virsta, sa creasca independent si autonom. Delimitarea caracteristicilor specific feminine si masculine este bine sa fie evidenta si asta chiar e simplu de facut prietenii de acelasi seex, sporturi in comun sau alte hobby-uri etc. Greseala pe care o vad frecvent este ca parintele (in general mama) sa deresponsabilizeze copilul de orice indatorire sau obligatie, considerin ca asta inseamna sa-i ofere o copilarie fericita.
-
Ce spui tu la adolescenta este cam tirziu, atunci mai degraba se modeleaza sau se consolideaza ceea ce s-a achizitionat deja. Asa se explica de ce adolescentii au traiectorii diferite chiar in conditii relativ similare. Educatia si formarea din prima copilarie sunt esentiale.
inteleg iulia,...dar exista cazuri unde, desi copiii au avut parte de o educatie buna, pana la urma au considerat ca trasaturile bune de caracter nu te ajuta intotdeauna in viata sa obtii ceea ce iti doresti...si atunci au ales calea mai simpla...aceea de a ajunge acolo unde vor prin mijloace mai putin onorabile...si chiar nu regreta alegerea facuta. Uneori parintii in astfel de cazuri, nu-si explica cum au ajuns copiii lor aici si chiar ii renega ca fii sau fiice...De ce in cazul asta, educatia, principiile si regulile de viata dobandite in copilarie nu mai primeaza...?
Greseala pe care o vad frecvent este ca parintele (in general mama) sa deresponsabilizeze copilul de orice indatorire sau obligatie, considerin ca asta inseamna sa-i ofere o copilarie fericita.[/color]
Asa este, mamele singure au tendinta ca dupa un divort sa se culpabilizeze si sa incerce sa suplineasca lipsa tatalui printr-o atentie uneori exagerata acordata copilului si chiar prin degrevarea acestuia de anumite sarcini si responsabilitati. Tin minte, ca dupa ce am divortat, am fost socata la un moment dat cand copilul meu a fost inclus intr-o anumita imprejurare in randul familiilor dezorganizate...Pana atunci eu asociam sintagma "familie dezorganizata" cu acele familii cu parinti betivi, drogati, care-si duceau existenta de azi pe maine si in care copiii erau lasati sa creasca la voia intamplarii...La vremea respectiva, termenul asta mi se parea ca un "stigmat" pe care copilul meu trebuia sa-l poarte...Slava Domnului ca m-am trezit imediat si mi-am dat seama ca e preferabila o "familie dezorganizata" asa cum era a noastra, dar in care domnea linistea, stabilitatea si echilibrul,... unei "familii organizate" care n-avea nicio treaba cu viata organizata...
-
nu-i suficienta doar educatia. exista un complex de factori care conlucreaza dar in esenta vorbim de ereditate, mediu si educatie. in aceleasi conditii iesim totusi atit de diferiti.
iar in privinta educatiei sunt multe de spus
nu indraznesc sa critic alte familii dar oamenii au perceptii atit de diferite despre asta. nu e important doar ce spui, ci si ceea ce faci, e istoria familiei care tinde sa se repete in modele transmise de la o generatie la alta, e vorba de filosofia de viata a parintilor si fratilor si altor persoane de influenta. si mai ales conteaza sa coincida ce spui si crezi cu ceea ce faci si cum actionezi in viat de zi cu zi.
tin minte ca ii spuneam cuiva, care decreta cu voce tare ca ar face ORICE pentru copilul sau, sa petreaca minim 2 ore pe zi in care sa faca lucruri impreuna, orice, sa il cunoasca indeajuns el pe copil, dar si copilul pe parinte. nu vrei sa stii care a fost reactia de parca auzise o absurditate
ai dreptate, termenul de familie dezorganizata la noi are nuante peiorative. in fapt el desemneaza familiile monoparentale sau care au alta structura decat cea traditionala. dar care mai e in ziua de zi familia traditionala?
noi folosim termenul de familii functionale sau disfunctionale, adica familii in care indiferent de structura sau organizare, sunt acoperite sau nu functiile de baza.
-
(http://www.annfleming.com/images/mothering_large.jpg)
-
Cam toti parintii incearca sa-si indrepte copii spre ceea ce le-a placut lor in viata asa ca vor incerca sa influenteze si sa-si puna amprenta in alegerile copiilor
De ce ?
Pentru ca apare intrebarea: de unde va sti copilul ce sa faca, ce ii place cu adevarat? Azi vrea sa salveze toate animalele, maine sportul e viata lui, iar poimaine poate fi pasionat de geografie sau de japoneza. Foarte bine.
Poate acesta este momentul in care parintii influenteaza cel mai mult viata copiilor: daruindu-le posibilitatea de a incerca tot felul de lucruri noi, experiente de care se vor indragosti sau pe care nu vor insista sa le repete. Poate era cu gandul numai la baschet pana in momentul cand l-ai dus la prima lectie de vioara, iar de atunci nu o mai lasa jos. Sau invers.
Important este sa-i punem pe cei mici in contact cu cat mai multe lucruri pentru a afla ce le place si, mai ales, cat de mult le place. Atunci, ajutati si de noi, le va fi mai usor sa-si gaseasca un drum in viata, sa se dedice pasiunii care ii va face fericiti.
In mod cert copii de astazi nu mai vor sa fie ingineri sau avocati sau medici. Parca ii atrage mai mult domeniul IT, sau PR si cum reusesc parintii sa treaca peste aceasta bariera a noutatii unii nu reusesc, altii ii lasa la voia alegerii lor, altii renunta dupa discutii lungi si inutile.
Trecerea de la o generatie la alta este mult mai evidenta atunci cand copilul isi alege meseria si ceea ce vrea sa faca in viata pentru ca s-au schimbat vremurile si nu mai lasam mostenire meseria din generatie in generatie.
-
cred ca cel mai greu este sa urmezi o profesie nu din vocatie, ci pt ca ti-a fost impusa de niste parinti care spera sa-si implineasca prin copii propriile aspiratii esuate
-
Nu stiu unde sa postez ce am primit azi pe e.mail, asa ca va arat mesajul aici! Sper sa ajunga la inimile voastre!
"Cu putin timp in urma am reusit să ies cu o altă femeie!
În realitate fusese ideea sotiei mele:
-"Stim amândoi că o iubesti !" - mi-a zis într-o zi, luându-mă prin surprindere.
-"Viata este foarte scurta, dedica-i si ei putin timp"
- "Dar eu te iubesc pe tine ", am protestat.
- "Stiu, dar o iubesti si pe ea, deasemenea".
Cealalta femeie pe care sotia mea dorea sa o vizitez era Mama mea, vaduva de câtiva ani.
Din păcate, serviciul si copiii mei îmi permiteau sa o vizitez numai ocazional.
În seara aceea am sunat-o sa o invit la cina si la un film.
- "Ce s-a intamplat ? Esti bine ?" m-a intrebat. [Mama mea este tipul de femeie pentru care un telefon târziu în noapte sau o invitatie surpriză sunt indicii de veste rea.]
- "Am crezut ca ar fi placut sa petrec ceva timp cu tine... Amandoi, singuri... Ce parere ai ?"".
Reflectand un moment, răspunse:
-"Mi-ar plăcea foarte mult."
Vinerea aceea, in timp ce mergeam, dupa serviciu, sa o iau, ma simteam nervos, stiti, nervozitatea aceea care precede o intalnire... Si, pentru Dumnezeu, cand am ajuns, am constatat ca si ea era foarte emotionata ! Ma astepta in poarta, imbracata in vechiul ei palton. Îsi incretise parul si imbracase o rochie cu care sarbatorise ultima aniversare a căsătoriei. Fata ei iradia lumină, ca fata unui inger.
-"Le-am spus prietenelor mele ca o sa ies cu fiul meu si au fost foarte emotionate" - imi spuse urcand in masina.
Am fost la un restaurant nu foarte elegant, dar foarte primitor. În drum spre masa rezervată, Mama se sprijinea de bratul meu ca si cum ar fi fost "Prima Doamna a Natiunii".
Când ne-am asezat a trebuit sa-i citesc meniul. [Ochii ei puteau să vadă numai literele si cifrele mari]. Pe la mijlocul antreurilor, mi-am ridicat privirea spre ea. De dincolo de masă, Mama ma privea, cu un surâs nostalgic pe buze.
-"Cand erai micut, eu eram cea care iti citea meniul. Iti amintesti?".
- "Atunci, e momentul sa te relaxezi si sa-mi permiti sa-ti inapoiez favoarea", am raspuns.
In timpul cinei am avut o conversatie agreabila, nimic extraordinar, doar schimb de informatii despre vietile noastre.
Am vorbit atata, ca am pierdut sirul.
- "Voi iesi cu tine si altadata, dar numai daca ma lasi sa te invit eu", spuse Mama.
Cand am dus-o acasa mi-a părut atât de rau ca ne desparteam... Am sarutat-o, am imbratisat-o si i-am spus cat o iubesc.
- "Cum a fost intalnirea?" a vrut sa stie sotia mea cand m-am intors in noaptea aceea.
- "Foarte placuta, iti multumesc! Mult mai plăcută decat mi-am imaginat", i-am răspuns, privind-o recunoscator.
Cateva zile mai tarziu Mama a murit din cauza unui infarct. Totul a fost atat de rapid, încât nu am putut face nimic.
Dupa putin timp am primit un plic de la restaurantul în care cinasem cu Mama.
Continea un biletel care spunea: "Cina este plătită anticipat. Am fost aproape sigură ca nu voi mai reusi să vin la următoarea întâlnire. Oricum, am platit pentru tine si sotia ta. Niciodata nu îti vei putea închipui ce a însemnat noaptea aceea pentru mine.
TE IUBESC Mama"
In acel moment am inteles cât de important este să spunem la timp TE IUBESC si sa le daruim fiintelor noastre dragi timpul pe care il merita. Nimic in viata nu este mai important decat Dumnezeu si familia ta! Acordă-le timp pentru ca ei nu pot astepta.
Daca Mama ta traieste, acordă-i atentia cuvenită! Daca nu, aminteste-ti-o!
Daca vei retrimite acest mesaj, poate vei sensibiliza pe cineva care a uitat ce fiinta minunata este MAMA.
Si aminteste-ti mereu! DUMNEZEU IARTA, DAR TIMPUL NU IARTA NICIODATA, NICI NU SE POATE INTOARCE!"
-
DAR TIMPUL NU IARTA NICIODATA, NICI NU SE POATE INTOARCE!"
nu timpul e cel care nu iarta , everyoung . noi suntem cei care nu ne putem ierta , crede-ma , iar constiinta noastra este cel mai aspru judecator .
-
cred ca noi spre deosebire de alte popoare nu stim sa ne aratam afectiunea pentru cei apropiati - si nu ma refer la relatia de cuplu, ci fata de parinti, frati avem niste limite, bariere in a spune lucruri bune, frumoase, de a le impartasi ca ii iubim
-
cred ca noi spre deosebire de alte popoare nu stim sa ne aratam afectiunea pentru cei apropiati
jul , chiar ca trebuie sa te contrazic vehement de data asta . sa stii ca la alte popoare afectiunea asta se manifesta intrun mod atat de "subtil" incat nu prea o mai percepe nimeni .
spre deosebire de "alte popoare " , puiule , aici ( inca ) atunci cand spui mamei "te iubesc , mama !" ea stie ca nu e o formula conventionala menita doar sa o faca a se simti cat de cat bagata in seama . la alte popoare spusa asta se face la telefon intre o odrasla mult prea ocupata si un parinte aflat demult intro camera de azil ( e drept , confortabila , dar tot un fel de anticamera a ultimului drum ) .
-
cred ca ai dreptate
ma gindesc ca spunem totusi prea rar, doar daca e ceva grav la mijloc sau cine stie ce moment crucial
-
ma gindesc ca spunem totusi prea rar, doar daca e ceva grav la mijloc sau cine stie ce moment crucial
eu o spun de cate ori simt nevoia,nu ma cenzurez mai ales fata de parinti,frate si de fica mea...si ma simt asa bine ca o pot spune si ca vad in ochii lor dragostea!
-
frumos
la mine in familie nu prea obisnuiam. adica dragostea o simteam intre noi, dar nu o spuneam in cuvinte prea des.
-
nu trebuei sa fie neeaparat spusa ca sa fie acolo si ca sa stie ceilalti despre ea,mie tatal meu nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste dar asta nu inseamna ca nu simteam ceea ce simtea pentru mine
-
Unii oameni simt nevoia de a le fi spuse cuvintele.
Altii au nevoie doar sa simta energia cuvintelor nerostite ci doar gandite.
Mai trist este cand ti se spune, dar atitudinea este contrara vorbelor.
-
nimic nu deranjeaza mai mult decat a se contrazice o persoana prin ceea ce face. si asta nu poate a vea ca rezultat decat disparitia increderii in persoana respectiva si intr-un final distantarea de ea(asa cred eu,iar ca exemplu atatea vorbe spuse,plansete,credinte,faptul ca este o persoana credincioasa si pana la urma se comporta exact cum nu vrea ea sa se comporte cel de langa ea,oarecum josnic ). da,unele persoane simt nevoia sa le fie spuse anumite lucruri defapt cred ca toate persoanele indiferent de sex simt aceasta nevoie de a le spune cineva ce simte pt ele diferenta fiind cat de des,dar in lipsa acestui lucru te multumesti si cu mai putin ;)
-
de fiecare data cind am in fata ochilor mai multe generatii incerc sa descopar ce au "luat" unii de la altii, ce au mostenit, dincolo de trasaturile fizice.
si ma amuza sa vad ca desi pt ceilalti sunt lucruri evidente, pt ei insisi nu e deloc asa. cel mai greu e sa ne uitam la noi si sa ne evaluam corect.
-
cel mai greu e sa ne uitam la noi si sa ne evaluam corect.
Foarte adevarat.
Si pentru ca ne este atat de greu sa ne uitam la noi insine si sa ne evaluam corect, ni se dau in viata exact acele persoane care sa ne puna in evidenta ceea ce este de "vazut" (adica sa ne enerveze la culme ;)), insa prin compportamentele lor in prima faza. Odata contientizata problema si sursa ei de provenineta, dispare si problema sau enervantul care ne-a tot enervat atata timp!!!
-
...... ce au mostenit, dincolo de trasaturile fizice.
si ma amuza sa vad ca desi pt ceilalti sunt lucruri evidente, pt ei insisi nu e deloc asa. cel mai greu e sa ne uitam la noi si sa ne evaluam corect.
trasaturile fizice sunt mai evidente si chiar parintii incearca sa regaseasca caracteristici ale fetei comune cu ale lor - parca asa ar avea asigurarea ca au lasat ceva in urma lor
despre trasaturile de caracter - acestea sunt mai putin evidente pentru ca intervine peste ele si personalitatea copilului
-
despre trasaturile de caracter - acestea sunt mai putin evidente pentru ca intervine peste ele si personalitatea copilului
aiurea ;D!
trasaturile de caracter devin atat de evidente de numa'....dar la enervare!
exmplu: numai cu ....maica-ta/taica-tu semeni asa de....(....)
-
pai si ce vina are copilu ' ca parintele isi varsa nervii dand vina pe partener !!?? ;D ;D
-
o fi avand el vreo vina sau nu, dar de afectat sigur il afecteaza!
un banal: "esti prost ca maica-ta" dintr-un singur foc il afecteaza pe copil ca e devalorizat intai de toate el, apoi este devalorizat celalalt parinte, care pentru copil este egalul celuilalt partener (macar teoretic, in primii ani de viata)...
-
poate prin educatia care este transmisa si prin formarea caracterului dar trasaturile de personalitate ale copilului cred ca raman chiar si asa "contaminate" de atmosfera din jurul lui
-
(...) trasaturile de personalitate ale copilului cred ca raman chiar si asa "contaminate" de atmosfera din jurul lui
Apropos de acest aspect: cineva spunea la un moment dat (nu-mi amintesc conjunctura) ca daca un EL si o EA sot si sotie s-au certat, energia emisa de cei doi ajungee sa fie simtita si resimtita de copil, copilul aflandu-se in alta camera sau chiar la distanta mare de parinti. Faptul ca copiii nu stiu si nici nu pot la varsta lor sa traduca ce simt nu inseamna neaparat ca ei nu simt nimic in legatura cu disensiunile si conflictele adultilor. Ei absorb ca un burete tot ce se emite catre ei.
-
si iata inca ceva ce preluam de la parinti: avem tendinta sa ne purtam in cuplu asa cum am vazut ca faceau "modelele" noastre in copilarie.
-
cred ca avem tentinda sa ne purtam in general in situatiile pe care le intalnim in viata asemeni "modelelor" pe care le-am avut in copilarie - in principal parintii si bunicii (si ei contribuie la educatia si cresterea unui copil in mare masura) : poate aceste comportamente pe care le "mostenim" sa mai fie schimbate de influentele societatii,de cele ae anturajului si ale vreunui exemplu de om cunoscut pe care ni-l alegem
-
poate aceste comportamente pe care le "mostenim" sa mai fie schimbate de influentele societatii,de cele ae anturajului si ale vreunui exemplu de om cunoscut pe care ni-l alegem
Cred ca schimbarea poate fi facuta la orice varsta adulta (constient) si in copilarie (inconstient).
Prima numai din interior catre exterior, adica schimbarea se poate face oricand doreste adultul sa se schimbe, cu resursele pe care le detine deja. Nu societatea il ajuta, nu parintii, partenerul, televizorul sau cartea. Ele (toate aceste enumerari si altele pe langa) doar pot sa ajute in cel mai bun caz (desi adesea putem observa contrariul).
In cazul al doilea, schimbarea de produce in interior plecand din exterior. Copilul detine in interior un amalgam de informatii pe care nu le poate gestiona, pentru ca inca nu stie cum. Adultul (adica cineva din exterior), prin propriul exemplu ajuta copilul sa-si puna in ordine ceea ce el deja detine inca de la nastere (sau de dinainte pt cei ce cred in asa ceva). Asta se intampla in cazurile rare de relatii sanatoase parinte-copil.
In celelalte relatii adultul baga cu forta in copil ceea ce considera ca i s-ar potrivi lui, adultului, in locul copilului, fara a lua in calcul daca ceea ce detine adultul este in acord cu ceea ce detine copilul. Cand adultul realizeaza ca ceea ce detine el nu corespunde cu ceea ce detine copilul (adica cu necesitatile copilului) intelept ar fi ca adultul sa modeleze ceea ce are el, in functie de ceea ce ii este necesar copilului.
-
Cand adultul realizeaza ca ceea ce detine el nu corespunde cu ceea ce detine copilul (adica cu necesitatile copilului) intelept ar fi ca adultul sa modeleze ceea ce are el, in functie de ceea ce ii este necesar copilului.
Draga Sara... parca citesc din Reforma invatamantului ::) Perfect de acord... dar n'ai cumva si vrei idee despre cum s-ar putea face asta in practica? Ca pe mine ma dispera cele 99% din cazuri in care NU se face decat pe hartie... :-\
-
Caroline, ceea ce scriam eu mai sus este strict la nivel de individ si se poate aplica de catre oricine doreste, in orice moment.
In invatamant - cel putin al nostru - din pacate totul este mult rigidizat si cred ca inca mult timp va ramane asa.
Pentru pedagogii, parintii si copiii care doresc altceva, exista variantele alternative, care si ele au la baza aceleasi reguli, insa abordarea este diferita.
La urma urmei, daca e sa ne gandim, cei care au job-uri in invatamant se supun regulilor din invatamant (ca la orice serviciu). Daca te-ai saturat de ce se intampla la actualul tau job si ai disponibilitatea de o lua de la zero in alt domeniu care ti se potriveste mai mult, de ce nu? Vremurile se schimba, noi ne schimbam pe zi ce trece. Meseria pe care am ales-o din varii motive cu siguranta bine intemeiate acum 20 de ani, AZI poat sa nu mai fie de actualitate. Si atunci intervine: schimbarea, acceptarea sau plecarea. Depinde de individ ce alege.
Pe plan personal, individual, poti actiona mult rapid, mai eficient, pentru ca esti tu cu tine insuti. Un sistem de invatamant nu-l poti schimba, un colectiv poate nu-l poti schimba de pe azi pe maine, un salariu adesea nu-l poti schimba cand vrei tu, dar TU pe TINE insuti te poti schimba ORICAND, numai sa vrei. Si mai sus vorbeam de acea schimbare care exista in noi insine si pe care o punem "pe rotite" intr-un anumit sens/directie, in functie de varsta pe care o avem la momentul schimbarii.
Revenind la intrebarea ta: daca meseria pe care o ai o faci cu pasiune in ciuda opelistilor, dca iubesti elevii pe care ii ai asa cum sunt ei, daca asta ti-e vocatia, poti profesa conform programei si pe langa programa introduci elementele tale personalizate, in functie de ceea ce vrei sa schimbi la clasele tale si-n elevii pe care ii ai. Cu siguranta nu doar programa e vinovata, ci si modlitatea de abordare a elevilor, atituudinea profesorului, starea lui de spirit.
Imi amintesc de prima educatoare a baiatului meu (pedagog Wladorf) si-mi spunea intr-o dimineata (cand am venit mai devreme) ca dimineata, inaintea venirii copiilor, ea ca pedagog incearca sa se armonieze in interior, apoi interiorul cu exteriorul (adica cu clasa, cu obiectele, cu copiii care inca n-au venit si pe care si-i imagina ca fiind in clasa). Am ramas putin uimita. Apoi mi-a explicat: "trebuie sa intru intr-o stare anume, de armonie eu cu mine si eu cu ei - copiii, pentru a le putea tansmite ce trebuie".
Nu sistemul e cel care poarta vina suprema, ci individul. Asa cum se spune ca omul sfinteste locul, tot omul este cel care detine puterea de a produce schimbari in el insusi si apoi in cei de langa el.
-
Perfect de acord. Manevra cu armonizarea interioara o practic si eu, aproape in fiecare dimineata, in drum spre scoala. ;) Asta pentru ca uneori mi-e atat de greu, incat ajung sa ma intreb daca eu nu sunt suficient de buna conform sistemului sau sistemul nu e suficient pentru mine?!...
Insa o problema fara solutie nu este o problema. Intrebarea corecta era: Cine are mai multa nevoie? Un sistem / tara / om sanatos sau unul "bolnav"? :)
-
Intrebarea corecta era: Cine are mai multa nevoie? Un sistem / tara / om sanatos sau unul "bolnav"? :)
Toti, pornind de la celula mica, catre celula mare.
Cazurile fericite au un circuit invers.
Familia poate fi intitulata o celula mica. Acolo lucrurile merg de la cel mare catre cel mic.
-
Intorcindu-ne la ideea topicului, am observat parinti care identifica la copiii lor trasaturi sau comportamente care nu le plac, dar nu realizeaza ca le apartin lor insisi, iar copilul le-a preluat involuntar pentru simplu fapt ca asta e modelul la care a fost expus.
-
Anumite comportamente ale copilului care nu plac parintilor e posibil sa nu le aiba copilul de la parinti, ci de un unchi, de la o bunica sau de la o generatie mult mai indepartata. Evident din neam o parte din ele, altele din societate, de la scoala, de pe strada, de la tv, etc. Cert este ca indiferent ca iti place sau nu ceva la copilul tau, daca consideri ca ceva anume nu este bine, mult mai sanatos este sa vezi ce poti face ca sa indepti situatia, nicidecum sa cauti vreun viu sau mort din neam vinovat pentru comportamentul bietului copil :D!
-
cea mai tare mi se pare aia cu: "e leit taica-su" cind e cava rau si "seamana cu mine" cind e de bine.