Singles Happy Travel. Club de socializare
Scrise de noi => Articole turistice => Subiect creat de: admin din Miercuri, 19 Aprilie 2017, 18:48
-
Portovenere. Golful Poetilor.
Am văzut pentru prima oară Portovenere venind pe mare, din Riomaggiore. A fost una dintre acele întâlniri care nu se uită. La început au apărut, ca niște santinele tăcute, insulițele ce străjuiesc intrarea în golf, iar deasupra lor, cocoțată pe stânci, bisericuța San Pietro Church.
Pe măsură ce ne apropiam, m-a cuprins o senzație "uliseică": părea că pătrundem printr-o poartă păzită de două stânci, asemenea Scila și Caribda. În față s-a deschis apoi un imens amfiteatru natural, de o cromatică încântătoare: case pastelate, verdele smochinilor, reflexele stâncilor în apele limpezi ale Marii Ligurice. Golful Poetilor… cât de frumos sună acest nume.
Aici am auzit povestea Lord Byron, care, sfidând valurile, a traversat golful înot pentru a-și întâlni, la San Terenzo, prietenul și inspirația, pe Percy Bysshe Shelley. De aici, spune legenda, vine numele golfului. Locul lui preferat de baie – Grota lui Byron, odinioară numită Grotta Arpaia – nu mai există astăzi; s-a prăbușit, iar în locul ei a rămas doar o placă ce îi evocă îndrăzneala. Este un loc dramatic, așa cum l-am simțit din prima clipă. Marea lovește cu furie stâncile, iar sunetul se amplifică în ecoul zidurilor de piatră de pe promontoriu. Tragic și, poate, ironic: tot aici, în timpul unei furtuni, barca cu care venea Shelley s-a răsturnat, iar poetul și-a găsit sfârșitul în apele pe care le iubea atât de mult.
Nu doar Byron a fost cucerit de frumusețea acestui loc, ci și Dante Alighieri și Francesco Petrarca. Au scris despre el, l-au contemplat, l-au transformat în vers – Golful Poeților.
Pășesc de fiecare dată cu aceeași încântare pe străduțele acestei perle a Liguriei. Admir fiecare casă, fiecare oblon, fiecare ușă. Panoramele sunt splendide, chiar dacă drumul până sus cere un mic efort. Dar răsplata este pe măsură – și, de fiecare dată, indiferent de vreme sau de oboseala grupului, încerc să-i conving pe toți să urce cu mine.
Intrarea în vechea fortificație, pe sub arcul roman, deschide în față o străduță pietruită, ticsită de mici magazine – o adevărată bucurie pentru simțuri. Imediat în stânga, jos, se află trei cuve de marmură, odinioară folosite pentru măsurarea cerealelor și a vinului. Deasupra, emblema veche a orașului: trei turnuri pe o stâncă.
La jumătatea drumului, o mică piațetă adăpostește o fântână ce poartă numele binefăcătorului P. Centinaro, adunând apa de ploaie de pe acoperișurile din jur.
Mai sus te așteaptă biserica San Lorenzo Church, cu fațada sa splendidă în stil romanic, iar dincolo de ea zidurile castelului – fortăreață ridicată inițial de genovezi. Merită vizitat și cimitirul, ale cărui nișe funerare sunt îndreptate spre mare, ca și cum și cei plecați ar continua să se bucure de această priveliște.
Ajungeam, de obicei, în Porto Venere după ora prânzului, chiar când începea siesta. Orașul părea atunci suspendat într-o liniște stranie, iar șansele de a găsi un loc deschis unde să mâncăm erau minime. Așa s-a întâmplat și în ziua aceea. Aveai impresia că totul a fost abandonat: niciun localnic, doar câte doi-trei turiști rătăciți, amețiți de căldură, intrând fără convingere dintr-un magazin în altul.
Iar noi, împinși de foame, alergam din loc în loc, cu speranța încăpățânată că vom găsi ceva deschis. Adulmecând, încercând, refuzând să renunțăm, am ajuns în fața unui mic local care, la prima vedere, nu promitea nimic. Nici măcar că ar fi deschis. Totuși, am împins ușa.
În dreapta, pe un scaun vechi — din acelea pe care le aveam și noi odinioară acasă — stătea o bătrânică. Părea că moțăie. Dar, privind mai atent, am observat că avea ochii întredeschiși și ne urmărea discret, printre gene. N-am zăbovit mult în prag, că a și apărut un bărbat, probabil fiul ei. Ne-am înțeles imediat, ne-am așezat, am comandat — și am avut parte de unul dintre cele mai savuroase prânzuri trăite vreodată.
Totul era făcut în casă. Pastele se topeau în gură, iar sosul era plin de arome mediteraneene, simple și perfecte. Din locul nostru o puteam observa pe bunică. După noi au mai intrat câțiva flămânzi, iar ea, de fiecare dată, părea că doarme. În realitate, nu-i scăpa nimic. Știa tot ce se întâmplă în jur.
La un moment dat s-a mutat mai aproape de toaletă — probabil ca nu cumva vreun trecător să o folosească fără să plătească. Arunca priviri când spre bucătărie, când spre noi, când spre ușă. O prezență tăcută, dar vigilentă. Mi-a rămas adânc întipărită în minte.
Anul următor m-am întors. Totul era neschimbat, ca într-un ritual: același loc, aceeași liniște, aceeași bătrânică, cu aceeași veghe mascată de somnolență. Iar mâncarea — din nou un festin.
Apoi, într-un an, a mers Lidia. Iar în anul următor am revenit eu, cu un alt grup. Localul era închis definitiv.
Mi-a părut nespus de rău. Pentru mine devenise cel mai așteptat moment din Porto Venere.
Poate că bătrânica nu mai era. Sau poate că afacerea nu mai mergea. Sau poate că fiul ei obosise să gătească și să servească, zi de zi, sub privirea atentă a mamei, și a plecat spre alte zări.
Nu știu. Dar unele locuri rămân vii doar în amintire — și, uneori, tocmai de aceea devin de neuitat
(https://photo.singlescamp.ro/wp-content/uploads/2026/04/ChatGPT-Image-5-apr.-2026-06_46_07.png)