Singles Happy Travel. Club de socializare
Arhiva => Arhiva => Subiect creat de: admin din Miercuri, 17 Martie 2010, 17:18
-
Am deschis acest topic, la sugestia Mariei. Este o tema cu multe punctari si controverse. Cine incepe?
-
normal ar fi sa incep eu, dar imi e greu sa formulez ce am in cap
lucrurile sunt incurcate
parintii ma iubesc dar nu au reusit sa ma sustina cand mi-a fost greu, nu m-au facut sa am incredere in mine
senzatia permanenta a fost de singuratate, desi fiind o persoana comunicativa si cu umor am avut si am mereu prieteni, amici, cunostinte
e foarte greu de explicat
in orice caz, parintii fiindu-ne cei mai apropiati au un rol f mare in a ne sustine
cu toate astea si ei sunt oameni si pot gresi
hai, gigi, ajuta-ma
nu vezi ca bat campii?
sunt sigura ca ai inteles ce vreau sa spun
-
Hai, Maria, nu-ti mai reprosa exprimarea! Ce sa mai spun eu, ca inginer ce sunt?
Sunt convins de buna credinta si intentie a oricarui parinte care este responsabil. Atata doar ca asa cum spui si tu, gresesc si ei. Asta nu inseamna ca trebuie sa-i judecam sau sa avem vreun repros la adresa lor. Au facut ce au stiut si au crezut ei ca este mai bine pentru noi. Poate ca lucrurile n-au urmat intotdeauna fagasul pe care l-au dorit ei, sau poate ca nu era cea mai buna cale pe care puteai sa mergi inainte, dar inca odata, nu au nici o vina. Vezi vremurile sunt schimbatoare, valorile in care ei au crezut s-au modificat, structura dupa care judecau ei ceva este data peste cap, iar concluziile lor sunt deformate de toate acestea. Si eu sunt parinte, poate si eu fac gafe sau mai rau nu inteleg. Dar intentia mea este buna. La fel sunt sigur ca a fost si a parintilor tai. Poate n-a iesit cum ai vrut tu, sau poate ai avut o senzatie de lipsa de sprijin. Asta vine de obicei din neintelegerea copilului si a ceea ce isi doreste el. Tu ca parinte crezi ca ce vrei tu este automat si pe placul lui, ca doar de, asa l-ai educat, nu? Nu este asa: intre parinti si copii sunt opinii atat de diferite uneori incat nu par a proveni din aceiasi familie. Este diferenta de optica data si generata de perioada in care te-ai educat, in care te-ai dezvoltat. Rolul parintelui ar trebui firesc sa se opreasca la acela de educator si sfatuitor. Nu in acela de ordonator sau de dictator. Chiar daca lui nu-i convine drumul ales de tine.
Ar trebui sa fac tot posibilul sa te intelega si sa te poata ajuta de pe pozitia de prieten.
-
stii care e asemanarea intre un caine si un inginer, nu?
amandoi au priviri inteligente dar nu stiu sa se exprime
asta e valabil doar in cazul meu
;D
tu ai punctat f bine
nu am vrut sa ma plang, voiam sa dezbatem tema in ideea de a nu gresi cu copii personali
eu eram un exemplu
ma gandeam ca ar trebui sa mergem la cauza , cauza singuratatii
sa incepem sa gandim daca nu cumva avem niste probleme din copilarie care si-au pus amprenta pe comportamentul ulterior
ai inteles f bine ce doream
multam
sa ii auzim si pe ceilalti ce ne spun
-
Voi prezenta puncte pro si contra vizavi de parinti.
Privind in urma cu 19 ani (cand m-am casatorit) regret ca nu i-am ascultat cand imi spuneau ca baiatul cu care urma sa ma casatoresc nu e pt mine. Regret si nu, de ce? pt ca din casatorie a aparut o minune, baiatul care acum are aproape 10 ani, baiat care a fost telul, obiectivul si scopul meu de dupa divort.
Am divortat dupa 15 ani iar parintii mei nu au avut nicio vorba de incurajare, de incredere fata de mine, dimpotriva...cu toate ca ei nu mi-au stiut niciodata problemele, temerile si necazurile din casnicie, i-am ferit de ele cu gandul la reprosul lor de a nu ma casatori cu acel om.
Am fost nevoita sa locuiesc impreuna cu ei, parintii mei, a fost cumplit, de ce? reprosuri, neincredere, nervi, discutii etc...toate de fata cu copilul. Viata sociala eliminata, prieteni eliminati etc...mi-am canalizat viata pe munca, invatatura si copil.
Influenta a fost, din plin si am exemplificat mai sus dar, le multumesc in acelasi timp pt ca atunci cand eu eram la job, si cand eram la master, specializari, si la job ei stateau cu copilul.
N-am avut decat ajutorul supravegherii copilului in lipsa mea si a unui acoperis deasupra capului, in rest nimic....
(poate ar trebui ca fiecare user sa aiba un fel de Jurnal de inceput in care sa spuna "de ce este singur etc" pareri, impresii)
-
O idee foarte buna, deschide un topic cu nume sugestiv poate "De ce am ramas singur" este potrivit. Daca nu ti se pare suficient de explicit posteaza-l sub un titlu pe care-l alegi
-
mie mama imi spunea: tu nu esti frumoasa, trebuie sa te faci frumoasa
ea asa considera ca trebuie sa ma faca sa ma ingrijesc
numai ca eu am luat doar prima parte cu " nu esti frumoasa" si mereu am considerat ca celelalte fete imi sunt superioare
imi era greu sa cred ca unui baiat poate sa ii placa de mine, cand lumea e plina de frumuseti
asta e doar un exemplu, ca sa putem intelege ce vreau sa spun
de aici intrebarea : pana unde putem merge in a " incuraja " un copil ?
eu nu am copii, dar stiu ca ... copilaria e f importanta in dezvoltarea ulterioara
azi dimineata in tramvai ma gandeam la povestea asta
si ma mai gandeam la copii din casele de copii
daca eu care m-am simtit un copil iubit, am astfel de tare, cum sunt ei, care stiu ca nu i-a vrut nimeni?
ce poti scoate dintr-un copil adoptat?
am pus o gramada de intrebari
si tare as dori sa citesc comentarii cat mai multe
chiar ma intereseaza parerile voastre
-
Daca ai vedea "The Rebels" un documentar care suprinde real, fara interventia unui reporter sau a unui scenarist, viata unei fetite crescuta in orfelinat si a uneia care avea tot confortul, dar la 13 ani, era deja o protestatara si o rebela. M-a impresionat tare mult sa vad o realitate asa cum este ea, netrucata, nefinisata, fara aspect comercial. Si era ceva necunoscut mie. Filmul s-a produs in cadrul Aristoteles Workshop, de o echipa de absolventi de regie. Exceptional!
-
Părinţii, oricum ai privi lucrurile sunt cei mai apropriaţi de tine. Cred că nimeni nu este ca o mamă. Ea este cea care îşi face griji, care te apără, care te sprijină, care te îndrumă, care te învaţă......
Părinţii sunt de fapt moştenirea noastră cea mai de preţ.
-
@awana :)
mama mea nu m-a inteles, nu a fost langa mine ca femeie, ca si copil, nimic din toate astea :) asa ca nu pot spune aceleasi lucruri.
:)
-
imi era greu sa cred ca unui baiat poate sa ii placa de mine, cand lumea e plina de frumuseti
nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie :) Daca ai vedea "The Rebels" un documentar care suprinde real, fara interventia unui reporter sau a unui scenarist, viata unei fetite crescuta in orfelinat si a uneia care avea tot confortul, dar la 13 ani, era deja o protestatara si o rebela.
si cum era viata fetitei din orfelinat?
-
cand suntem copii consideram parintii un fel de zei
apoi vine o zi in care iti dai seama ca sunt oameni, ca nu sunt perfecti
in meseria de parinte, ca si in cea de medic, daca gresesti nu poti sa dai delete si sa o iei de la capat
am citit pe undeva un articol despre iertare
oricat te-ai stradui, ceva ramane in urma, chiar daca ai spus : te-am iertat
poate doar greselile copiilor sunt iertate cu adevarat de parinti
poate
-
E normal aceasta perceptie a parintilor dat fiind ca la varstle fragede mintea noastra percepe si executa ceea ce vede si aude in jur . Nu are capacitatea de a filtra . Problemele adolescentei si conflictele cu parintii tocmai atunci incep . Cand mintea capata aceasta capacitate , dar nu are inca niste filtre bine stabilite , asa cum le are un adult . In acel moment amprenta emotionala pusa de parinte asupra copilului , grijile si trairile care au loc in familie , ne ajuta sa ne dezvoltam psihic .
-
Am senzatia ca aproape toate mesajele au ceva acuzator si critic la adresa parintilor! Dragii mei (sau dragele mele, ca vad ca mai mult partea feminina a raspuns!) suntem adulti! Fiecare parinte vrea binele copilului sau, chiar daca acest fapt este exprimat printr-o atitudine mai severa! Cine v-a tinut sa va luati zborul si sa fiti independente? Eu m-am casatorit la 25.5 ani si am divortat la 28! Am plecat din casa sotului meu cu un copil de 1.5 ani la parintii mei! Acolo am stat doar o luna si o zi, apoi m-am mutat in gazda! Am crescut copilul pana la 7.5 ani schimband 6 dadace si apoi lasandu-l singur, cu cheia de gat, pana in ziua de azi, cand are aproape 20 de ani! Am platit chirie la trei adrese, pana cand am reusit, cand baiatul avea 9 ani, cu un credit sa imi cumpar un apartament modest cu doua camere, dar care pentru noi e Castelul Peles! Am avut noroc pentru ca am un copil iubitor, cuminte si linistit, dar putin cam lenes si egoist! Pentru defecte e vina mea, ca asa l-am crescut! Desi nu am primit ajutor de la parinti dupa ce m-am casatorit si am divortat, i-am respectat si iubit! De ce nu am vrut sa stau cu ei sau sa le dau copilul sa mi-l creasca? Pentru ca mama, cand eram domnisoare, ne-a spus sa facem cati copii putem creste, ca Dumneaei a crescut cu mare greutate patru si nu mai are rabdare sa ii creasca si pe ai nostri! Sper sa nu va devin nesuferita cu acest mesaj! E doar parerea mea! Fiecaruia ii vine randul, daca vrea Bunul Dumnezeu, sa fie parinte si atunci va intelege cu adevaratacest rol!
-
Am senzatia ca aproape toate mesajele au ceva acuzator si critic la adresa parintilor
se poate sa fie asa cum spui
dar vezi tu eu daca as putea sa imi ajut copilul as face-o
mai ales cand e vorba de un alt copil, care crescut cu cheia de gat e expus la nenumarate pericole si poate creste cu niste tare
stiu o tipa care a infiat un baietel din maternitate si pe care l-a crescut singura , la fel ca si tine, cu nenumarate bone
acum, la varsta de 10 ani a ajuns cu el la psiholog
asa cum am mai spus, parintii sunt oameni, descoperirea asta o facem tarziu si ne uimeste
asa cum iar am spus meseria de parinte e f f grea
orice greseala a parintilor se depune in sufletul copilului
nu stiu daca s-a intelels ceva din ce am vrut sa spun, dar ...
-
Aveam in liceu o profesoara de lb. romana care spunea asa:"pe mama ta sa o pui in rama, doar pt ca te-a nascut". Si mai stiu un proverb arab cred, care m-a marcat mult: "Putini te iubesc ca tatal tau, dar nimeni nu te iubeste ca mama ta". Imi pare rau de cele care n-au gasit intelegerea mamei, dar, eu am sa-i multumesc toata viata mamei mele pt ceea ce este ea si ceea ce a facut pentru mine. As vrea sa am puterea ei de intelegere in multe privinte.
Nu suntem perfecte, nu, ne si ciondanim cateodata, dar stiu ca oricand pot apela la ea in orice problema. E un umar pe care ma pot bizui tot timpul.
-
Problema mea este ca sunt un model pentru fiica mea si in ce imi convine si in ce nu imi convine - ma vede ca nu ma plang de starea de single si i se pare normala ,ignorand efortul pe care il fac sa creez o atmosfera functionala in familie.Ma imita ,probabil fara voie,in stilul de viata iar cand ii atrag atentia ca nu e firesc la varsta ei sa fie asa,parca imi lipsesc argumentele.Oare se transmite?
-
Eu imi admir mult parintii si le multumesc pentru ceea ce sunt azi.De mica am fost o fire foarte independenta si ei au stiut sa imi canalizeze aceasta calitate.m-au lasat sa fac ce vreau dar au fost cu ochii pe mine.Ce nu era bine sa fac imi explicau logic de ce nu e bine.Mi-au dat responsabilitati de mica.In alegerea meseriei au avut un cuvint de spus si le multumesc pt asta.daca ma lasau sa aleg ce am vrut eu sa fac azi nu eram asa bine profesional.De asemenea nu ma bat la cap ca sunt singura.
Cred ca meseria de parinte e cea mai grea.
-
Topicul este interesant, sint multe de spus referitor la influenta parintilor nostri asupra noastra sau referitor la influenta noastra asupra copiilor nostri. Eu am crescut la bunicii din partea mamei, impreuna cu fratele meu. Pe tatal meu l-am vazut o singura data cind eram in clasa a saptea; avea o alta familie si s-a simtit vizibil deranjat de vizita mea. Nici pe maica-mea n-o vedeam prea des, considera o gresala de neiertat din partea ei casatoria cu tatal meu, incerca probabil sa uite acea perioada din viata ei, iar eu si fratele meu o impiedicam. Si ea avea o alta familie si alti doi copii. Si eu si fratele meu am crescut lipsiti de tandrete, de alint si de vorbe bune, de imbratisari si de laude pentru realizari, am fost ingrijiti, dar nu iubiti. Bunica mea era o femeie rasfatata de bunicul, prefacuta si intriganta, nu ne-a mingiiat niciodata, nu-i puteam cere sfaturi sau sa ne confesam ei. A fost greu, am avut perioade de tristete si de disperare in neputinta noastra de a schimba ceva. Norocul meu a fost un optimism exagerat, o speranta, as spune exaltata, intr-o inevitabila schimbare in bine, care m-au ajutat sa nu ma prabusesc. Dar lipsa iubirii parintilor, lipsa sfaturilor si ajutorului parintesc lasa in tine urme atit de adinci, incit nu se sterg toata viata; si la virsta aceasta ma intreb de ce nu a fost altfel copilaria mea, de ce am fost lipsita de ce au avut alti copii.
Pe fiicele mele am incercat sa le cresc frumos, nu stiu in ce masura am reusit acest lucru. Nu stiu cit de mult le-a folosit sau au stiut sa aprecieze ca m-am purtat si ma port cu ele ca o prietena de virsta lor. Nu stiu daca sint multumite de atit de putinul pe care li l-am putut oferi. As fi vrut sa fi putut mai mult....
-
atăta timp căt noi ne alegem părinţii...
nu avem dreptul să-i judecăm....
ca de altfel.... pe nimeni..
-
atăta timp căt noi ne alegem părinţii...
te referi la preoti? :-\
-
nu...............
-
dar am citit multe păreri despre ...evoluţie
cicluri de viaţă, influenţe....
era un pdv... privitor la răspuns...
asta nu înseamnă că trebuie şi aprobat...
-
atăta timp căt noi ne alegem părinţii...
te referi la preoti? :-\
Steliana se refera la o teorie care spune ca bebelusii inainte de a fi conceputi ( ma rog, spiritul lor ), isi aleg parintii care ii vor concepe si familia in care se vor naste. Daca ar fi posibil, atunci familia Columbeanu n-ar mai face fata avalanselor de bebelusi care i-ar alege pe ei sa le fie parinti. ;D
-
;)
-
Nu ne judecam parintii, asa cum zici tu, steliana, dar avem poate unii dintre noi un gust amar atunci cand rostim "mama" sau "tata"! Eu nu ma plang, am crescut cu ambii parinti alaturi, si cu o sora mai mare, una mai mica si un frate (mandria si rasfatatul familiei!) alaturi! Dar nici eu nu pot spune ca am avut parte de prea multe mangaieri! Nu prea mai ramaneau si pentru mine! Dar nu m-am plans niciodata! Am avut, un schimb, cum parca v-am mai scris, doua bunicute super: cu toate ca aveau firi diferite, amandoua aveau suflet de aur! Despre bunici nu pot spune acelasi lucru: pe unul nu l-am cunoscut, ca a murit pe front in 1941, iar celui de-al doilea, cel patern, paradoxal , nu-i placeau copiii, cu toate ca avusese 11!! Eu v-am mai zis cum gandesc in ceea ce priveste povestea cu parintii: fiecare, la randul lui, isi da si sufletul pentru copiii lui, si nici un copil, indiferent cate sacrificii a facut parintele pentru el , nu-i ridica acestuia statuie! Dar roata se invarte... si fiecaruia ii va reveni si rolul de parinte, daca vrea Bunul Dumnezeu! De cate ori nu ati zis celui pe care l-ati crescut: sa ai parte de un copil ca tine... sa te vad atunci! Deci eu chiar nu am vre-o pretentie de la baiatul meu sa fie alaturi de mine toata viata, ci dimpotriva, sa fie fericit chiar si la capatul lumii, daca asa ii va fi lui bine!
-
E logic tot ceea ce spui, Carmen. Ai perfecta dreptate.
-
copii.....
era un răspuns fără.... pasiune
dar...vă admir
influenţa părinţilor mei..... poate o politeţe excesivă....care în ziua de azi...ori nu eşti înţeles ori... reprimi totul ca să poţi fi în....ton
-
Dar nici eu nu pot spune ca am avut parte de prea multe mangaieri!
lasa, mami, ca te mangai eu :-[
-
Dar nici eu nu pot spune ca am avut parte de prea multe mangaieri!
lasa, mami, ca te mangai eu :-[
Te pupa mama!! Pe frunte!!!
-
doar în somn...
altfel.... devine mai răsfăţat
-
prefer cand sunt treaz ;D
-
Te pup si... si...!!! (si in somn si treaz, daca mai era nevoie de precizari!)