Singles Happy Travel. Club de socializare
Arhiva => Arhiva => Subiect creat de: almi_gabi din Duminică, 15 Ianuarie 2012, 11:32
-
Fiecare dintre noi se afla intr-un punct din care poate sa priveasca atat spre viitor cat si la drumul parcurs pana aici.
Eusebiu Camilar spunea Cu nimic nu poate fi înlocuit fondul de aur al cunoaşterii dobândit prin îndelungată experienţă. dar reusim oare sa invatam din experientele avute sau ele ne uzeaza ?
Faptul ca putem spune am facut asta sau am fost in situatia asta ne da mai multa intelepciune si ne face mai receptivi la ceea ce se intampla in jurul nostru, reusim in viata sa mai invatam ceva nou, despre noi insine, despre cei din jur, despre universul nostru interior sau despre cel caruia ii apartinem cu fiecare experienta de viata prin care am trecut?
Exista experiente care ne imbogatesc sufleteste, de care ne amintim cu placere si incercam sa le transmitem celorlalti asa cum parintii/ bunicii nostrii ne invatau si ne povesteau despre viata lor. Ceea ce ma uimeste este ca ei ne spuneau daca nu stii un lucru deschide ochii si vezi in jurul tau ce se intampla, cauta frumosul la ceilalti. Acum toata lumea spune: nu te uita in jur ci numai in interior, spre tine.
Învăţăm, greşind, să iertăm,
Învăţăm, căzând, să zburăm,
Învăţăm, suferind, să vindecăm,
Învăţăm, încătuşaţi, să ne eliberăm,
Învăţăm, mirându-ne, să înţelegem,
Învăţăm, îndoindu-ne, să credem,
Învăţăm, plecând, să ne întoarcem,
Învăţăm, pierzând, să învingem,
Învăţăm, tăcând, să vorbim,
Învăţăm, plângând, să zâmbim,
Învăţăm, distrugând, să construim,
Învăţăm, cerând, să dăruim,
Învăţăm, urând, să iubim
Învăţăm, trăind, să trăim
-
Experienta de viata nu se masoara dupa varsta, numarul anilor de studii sau lungimea CV-ului... ci dupa cati oameni ai cunoscut. ;)
-
Admin, am doua intrebari:
1. De ce nu apare cumva mai evident un topic nou? Eu pe acesta l-am gasit din intamplare...
2. Pot sa postez o poveste de vreo 18 pagini A4 aici, ca una din experientele mele de viata, sau s-o fac "foileton"? Promit ca nu e vorba de divort sau alte lucruri negative... cui a mai citit-o, i-a placut! ;D
-
eu cred ca ar fi interesant sa-ti citim povestea , caroline . si ce daca are 18 pagini ? tu da-i drumu` la scris si noi o citim care cum poate , in f-ctie de timp :D
-
cred ca ar fi foarte citit acest topic daca postarile ar "curge" :)...indiferent de numarul de pagini.
Caroline asteptam povestea!
-
Madame Sansnom
Montréal – Canada, noiembrie 2000
- Hallo!
- Hi, kid… ‘ve’you got my jelly?
- Yeap!
- Great!... How many languages do you speak?
- Romanian, English and French.
- Me, only English. You know… you’re even better than I am! Ho-ho-ho…
Placid. Cărunt, înalt, masiv, de o rigiditate şi de o paloare cadaverice. Far înceţoşat, dominând sala de mese, cu râsul lui ruginit…Pentru un fost mare regizor de film din Montreal, ţintuit pe veci într-un scaun cu rotile, e neaşteptat de seren. Şi flegmatic.
“Ştii, părinţii mei au fost români! Au emigrat aici pe când eu aveam 5 ani… pe mine nu m-au învăţat niciodată româneşte…. Nu există discriminare aici, nimeni nu are nimic cu negrii. They are too defensive. Trăiesc cu impresia că toţi suntem împotriva lor. Atunci când le ceri ceva, o iau ca pe un afront personal şi nu ca pe un serviciu de pe urma căruia pot şi ei să trăiască… ca şi noi, toţi ceilalţi, ca şi oricine. But you’re fine, kid. You don’t have to do it. Get the hell out of here… far away from this bloody factory of death...”
”Even better”, ha?… - îmi spun. Yeah, right… I bet I’m better ! I am only 28 years old, not over 80...
Dar, în loc să o scuip cu voce tare, continui să zâmbesc tâmp… Nu-i pot urî.
Nici măcar pe Madame Beaupierre…, deşi toţi o evită şi dau ochii peste cap, când îi pronunţă numele.
Într-o seară, m-am dus în camera ei, ca de fiecare dată, să-i aprind lumina. Şocant, veioza a făcut scurt circuit. De când mă ştiu, la stres, produc fenomene electrostatice…
În ochii ei, de un albăstrui pâclos, a sclipit ceva. N-aş putea spune cu mâna pe inimă dacă a fost doar reflexia veiozei sau… un zâmbet. Dar am înţeles atunci că pretinsa ei orbire era doar un pretext pentru a-şi răzbuna neputinţa. Pentru a le face celorlalţi zile fripte.
“Go back where you came from!!!” – a urlat o dată după mine, la începutul “carierei” mele în Canada – eu, convinsă fiind că n-are cum să vadă că arborele ei din chihlimbar nu fusese pus exact la locul lui de către cei de la nettoyage.
De data asta, spre surprinderea mea, nici un reproş. M-a invitat să mă aşez pe marginea patului ei şi a răscolit îndelung sertarul de la noptieră, căutând ceva.
Doamne – m-am crispat – nu vreau să-mi dea vreo bijuterie, din milă!
Era strict interzis prin regulament să primim daruri scumpe. Rudele ar fi putut pretinde că internii nu erau în deplinătatea facultăţilor mintale, dăruind cu atâta uşurinţă ceea ce li se cuvenea lor, ca moştenitori, sau că, le pire, noi i-am fi furat.
Nu era vorba de asta. A fost povestea vieţii ei, mai bine de o oră. Războiul o prinsese în ţara ei natală, Belgia. Poze cu ea, tânără, asistentă voluntară pe front. Poze de la campaniile umanitare pe care le condusese atunci. Poze cu copiii şi nepoţii ei, realizaţi în Canada…
Parc-ar fi fost povestea bunicii mele! Bunica mea, care murise de curând, la 88 de ani, la doar câteva săptămâni după ce noi plecasem în Canada… Aprinsesem o lumânare pentru ea, în ziua înmormântării, la biserica românească din Montreal. De-acolo, din „donaţiile” aruncate de alţii, ne încropisem şi noi noul nostru cămin…
"Je te remercie." – mi-a spus, într-un sfârşit, încheind conversaţia la fel de brusc cum o începuse. "Ăştia mă cred o decrepită, oarbă şi nebună. Eşti singura care m-a ascultat. Fă ceva bun cu viaţa ta. Şi îţi doresc ca, atunci când vei fi bătrână, să ai parte de cineva care să facă pentru tine ceea ce tu faci pentru mine acum."
Nenorocită fabrică de morţi… De deşeuri medicale, de excremente umane şi de morţi. Şi de moşteniri fabuloase… Moartea şi măştile ei, tabieturile ei, rutina ei, celebrările ei. Moartea şi regulamentul ei de funcţionare. Când se întâmplă silenţios, aiurea în lume, ai impresia că poţi scăpa de ea, ignorând faptul că există. Dar aici… Moartea – sarea şi piperul, zilnic, încă de la micul dejun.
"Ah, haven’t you hear yet? Mister Wolof… a fost găsit de tura de dimineaţă mort, în fotoliu. Era complet dezbrăcat… Ţigara îi arsese între degete, cu filtru cu tot, iar pe pardoseală, lângă fotoliu, era ultima lui sticlă de wisky de colecţie… Crazzy, you know… Avea cancer hepatic şi bea câte o sticlă de whisky în fiecare zi…"
Ieri… Ce fusese ieri? A, o petrecere aniversară. Fusese ziua lui Catherine, infirmieră ca şi mine. Locuia în Rosemont, un cartier la fel de rău famat ca şi al meu Cotes-des-Neiges…deşi era cetăţean canadian din naştere.
Primul lucru pe care l-am făcut după ce am rămas singură, a fost să mă mut într-un 1 1/2 acceptabil, în Ahuntig, extrema nordică a Montrealului. Chiria costa 350 CAD / lună, cu toate cheltuielile incluse. Era cât o cameră de cămin studenţesc, dar aveam termostat în cameră, spălătorie comună la subsol, ba chiar şi o modestă piscină comună în curtea interioară. Era un cartier mult mai demn, devreme ce şi una dintre clientele manoir-ului unde lucram locuise acolo.
Doar cablu nu aveam... dar când aş fi avut eu timp de pierdut la televizor ?! Singurul lux pe care mi-l permiteam era internetul şi, foarte rar, câte o casetă video închiriată. Găsisem chiar şi ceva mobilă de ocazie, aşa că puteam uita de dormitul pe salteaua goală, direct pe parchet.
Catherine şi cu mine eram apropiate ca vârstă şi ne înscrisesem amândouă pe lista de participanţi la petrecerea de Crăciun. La un moment dat, Catherine m-a privit lung:
- Tu nu te plângi niciodată. Cum reuşeşti ?
- Ar trebui ?! – am râs. Nu e deja clar că cine vrea să vină până şi de Crăciun la serviciu, nu are nimic de pierdut în altă parte?!…
Nu contează cât timp sau despre ce am mai vorbit atunci. Sunt perfect conştientă că s-a întâmplat doar fiindcă eram acolo, fiindcă trebuia să fim acolo… la muncă. În rest, abia dacă ne salutam pe stradă. De altfel, Catherine era în mare prietenie cu Kristin, asistenta şefă. Kristin avea un băieţel din prima căsătorie şi un prieten pompier şi ieşeau toţi patru împreună în weekend.
„You know? – chicoteau între ele - Someday, my brave fireman woul’d wonder if we’re not toghether, you and me… „
Nici una dintre ele nu era imigrantă.
Pedro, un alt coleg de serviciu. Refugiat în Canada din Republica Dominicană:
“Tu – îmi spune el într-o bună zi – parcă ai fi aici de zeci de ani deja… Eu mi-am lăsat soţia şi copilul acasă şi am venit în Canada, să le trimit bani. Dacă aş fi rămas, probabil că m-ar fi racolat şi pe mine gherila sau m-ar fi omorât, de-atunci… Şi familia mea ar fi murit de foame. Am muncit în primii patru ani aici ca un apucat. Când se mai liniştiseră lucrurile acasă şi adunasem şi eu ceva bani, m-am îmbolnăvit. Nu eram venit legal, nu aveam asigurare. Am cheltuit tot ca să scap cu viaţă. Şi am luat-o de la capăt. Şi nici măcar după povestea asta nu ajunsesem să fiu ca ei… But you’re an iron woman!”
…Mă trezesc că mă întreb stupid pe care fragment din lălăiturile de ieri cu “’Cause she’s a jolly good fellow” alesese să-şi dea duhul pe furiş, în ciuda tuturor, domnul Wolof…
“Jerks…!” – răzbăteau răgetele lui, din capătul celălalt al coridorului cu câte o sută de camere pe fiecare din cele zece etaje ale clădirii - “I’m dying!… At least, let me LIVE my last days!!!”
Nu-mi mai amintesc la ce oră plecasem acasă după chef… Maria Luz se oferise din nou să mă conducă, cu maşina ei. “Youh know… – gâlgâia vocea ei, într-o englezo-portoricană bolovănoasă, I lif juhst ohver there, chlosss to you. Iht’s not ah bhig deahl for meh to drive you home…”
Avea puţin peste patruzeci de ani şi trei copiii studenţi. Fusese technician dentar acasă. Era şi aici şcoală de tehnică dentară, în Rive Sud: „Îţi dau eu adresa, spune-i soţului tău, ar putea să facă asta!” Soţul ei o lăsase de izbelişte, din primul an de imigrare. Şi între a se întoarce la şcoală, pentru o diplomă canadiană, sau a avea două servicii pe minimum wage, pentru a-şi educa copiii, alesese copiii. Rar mi-a fost dat să văd atâta optimism contagios! Acceptasem să mă ducă seara acasă cu maşina numai pentru a vedea pe chipul ei bucuria de a-mi oferi acest serviciu, de cum intram împreună în tură. Acele nopţi îmi erau binecuvântate cu un somn liniştit… Amintirea zilei în care îmi plânsesem amarnic de milă, ca şi toată singurătatea de după, deveneau, ca prin minune, o bagatelă. Aveam cu mine un set de masă, lucrat de mână de mama, foarte drag mie. În ziua în care m-am întors în România pentru soţul meu, am pus setul într-un plic mare, cafeniu, şi l-am lăsat la recepţie, cu un bileţel de mulţumire : Pentru Maria Luz.
Ziua aceea… Exact la ora 21.20, eram la al doilea job al meu, în camera domnului Gavros, în Laval, la o oră şi jumătate cu autobuzul de Montreal. Făceam naveta asta aproape în fiecare zi.
Bietul grec octogenar se întreba probabil de ce nu mai apăsam odată pe butonul de pornire al periuţei lui de dinţi hands off. Eu... ascultam. Ascultam, în linişte, avionul cu care soţul meu se întorcea în România, cu toţi banii lui în buzunar şi fără mine…
Mai aveam 45 de cenţi în cont, până la următoarea leafă – sau aşa-mi spusese el. Şi vreo 200 de dolari, salvaţi pe ascuns, de când cu ameninţările lui că el pleacă şi mă lasă acolo.
Sau aşa credeam eu... La o săptămână după plecarea lui, în ziua de salariu, m-am dus la Wallmart. Cu 50 - 60 de dolari, îmi făceam aprovizionarea pe o lună, de la rabais-uri. La Provigo, asigurau şi transportul până acasă, pentru bonuri de la 50 CAD în sus. Dar atunci alesesem Wallmart, fiindcă mai aveam în cărucior o pereche de cizme din piele, watherproof, de care... mă îndrăgostisem. Cele din România mi se mâncaseră de mult, de la verglas şi sare... iar astea costau doar 55 de dolari – Maria Luz îmi vânduse pontul.
Cardul mi-a fost respins, la casă. În spatele meu, o mare de oameni la coadă, ridicau din sprâncene a dispreţ, nerăbdători. Mai aveam în cont 700 de dolari... în minus. Adică trebuia să mai lucrez încă două săptămâni doar ca să-i pun la loc!
… Eu, Maria Luz şi Wong, filipinezul, prietenii mei... “oamenii din fier”.
Here is time only for a half cup – citesc distrată pe ceaşca mea de cafea, a cărei secţiune (pentru ca ironia să fie deplină) este într-adevăr o hemisferă… şi pe care nu am reuşit, nici chiar aşa, să o golesc pe toată de azi-dimineaţă… Aici nu e timp de probleme existenţiale. În Canada am dobândit capacitatea de a intui oricând cât e ora, fără să mă uit la ceas, cu o marjă de eroare de cel mult zece minute. De aceea… ştiu: acum Wong are nevoie de mine.
Funny, this philipino guy… ce m-a mai speriat o dată, în metrou, pe vremea când nu ne cunoşteam prea bine! Pe banca din faţa mea – un rocker drogat. De cum i-am zărit, printre gene, pletele îngălate, ciorapii de damă deşiraţi intenţionat, ieşind dintr-un simulacru de şort de piele, şi bocancul stâng decupat ostentativ, ca o sandală – toate negre – am înlemnit. Priveam cu obstinaţie geamul întunecat al metroului în mişcare, când… cineva s-a trântit râzând în hohote pe scaunul liber de lângă mine. Era Wong. Mă speriase… în glumă!
Atunci am vorbit prima oară. “You have to talk to people, mi-a spus, cu acelaşi zâmbet care nu-I părăsea niciodată – nici chiar atunci când picotea, câteva minute, în oficiu, după pauza de masă.
"Nu te teme că greşeşti! Aici toţi suntem imigranţi. La prima sau la a treia generaţie, nu contează. Eu şi acum, după atâţia ani, prefer filmele western la televizor… pentru că le înţeleg. Jargoanele astea noi, gen NYPD Blue, nu. Dar… ce contează? Eu nu vorbesc perfect engleza, tu nu vorbeşti perfect engleza, important este că ne înţelegem!"
Wong este aproape de vârsta pensionării şi lucrează cu soţia lui în aceeaşi rezidenţă de zeci de ani. În general, asiaticii sunt inexpresivi şi atemporali, nu le poţi ghici vârsta. În schimb, în astfel de munci, sunt cei mai apreciaţi: au o răbdare de fier, dublată de dedicaţie şi umor. Toată viaţa, Wong şi soţia lui au adunat ban de ban pentru visul lor: căsuţa pentru pensie, acasă, în Filipine, doar pentru ei doi. Crescuţi în Canada, copiii au deja viaţa lor aici şi nu se mai întorc.
“Commooon, Rose darling, we both know that you’re a veeery good girl! You just cannooot do this to me, you know...! – melodiază Wong.
Rose, un maldăr de cărnuri, semialbinoasă, cu o explozie de păr altădată de un roşu tiţian, e diabetică. A şterpelit nu se ştie cum o cutie de crème glacée a l’érable şi o ascunde cu încăpăţânare sub pernă. Fiica unică a fondatorului primei companii de telefonie din istorie – Bell Canada – Rose se mai poartă încă în danteluţe roz, la cei şaptezeci de ani ai ei, bătuţi de mult pe muchie.
Of course, nici un bărbat n-a fost vreodată demn de soţ pentru dady’s girl… În schimb, a fost prinsă în flagrant într-o noapte, cu la fel de „junele” ei amorez, Monsieur Gaultier, văduvior şi semicecic. De... se aprinseseră oamenii, după ce dansaseră toată seara împreună, în sala de mese de la parter, de Halloween Party!
Wong şi cu mine cunoaştem însă un argument imbatabil: răpciugosul ursuleţ roz din pluş, cadoul de la tatăl ei de când era copil, de care Rose nu se desparte niciodată. Nu-i vorbă, şi primul Buick produs vreodată fusese, la vremea lui, tot cadoul lui Rose Bell de la tata. Dar pe acesta nu l-ar fi putut căra cu ea în camera de doi pe trei din ultimul hotel de lux din viaţa sa…
Wong îmi face cu ochiul. În timp ce el îi distrage atenţia lui Rose, eu ascund ursuleţul în baie, pentru ca Rose să-şi mişte fundul de pe pernă şi să-l caute. Şi… îngheţata este recuperată!
Am smuls morţii încă un client… deocamdată.
Chateau Westmount – cel mai mare azil de lux pentru bătrâni irecuperabili din Montreal.
Tura mea se apropie de sfârşit. Dacă era ziua de făcut duble shift la Manoir Chomedy Laval, m-aş fi putut refugia în mica bibliotecă de la ultimul etaj. Mă “acoperă” Louise.
Louise Legnard este fiinţa cu care am petrecut cele mai multe ore din scurtul meu periplu în Canada: femeia bărbat bine, cu nas acvilin, semănând per ansamblu cu un cilindru care începe de sub bărbia dublă şi până la poalele uniformei ei de infirmieră. Soţul arată de parcă ar fi sosia ei, uşor retuşată. Mai au cinci ani până la pensie. Uneori e uşor nostalgică la gândul că nu au avut copii… Sau îmi povesteşte despre părinţii ei… E fericită (dar nu spune nimănui asta, decât mie) că a reuşit, în sfârşit, să strângă banii necesari pentru a-şi redecora complet apartamentul în care stă cu chirie de când se ştie.
“T'sais... N-aş fi putut să mai văd în fiecare zi aceeaşi zugrăveală, acelaşi pat în care l-am îngrijit pe tata, atâţia ani bolnav… şi în care el a murit… Ne-am luat chiar şi altă maşină! E tot de la Used Cars Garage… dar e mult mai bună decât cea veche!”
Zâmbesc… Infirmieră de-o viaţă, atât la serviciu cât şi acasă, nu ar fi putut face altceva. Doar de două ori s-a simţit atât de ultragiată încât să ameninţe cu demisia: prima dată din cauza ifoselor unei negrese din Martinica, angajată ca bucătăreasă. A demisionat cealaltă. A doua oară, a fost cu Madame Shelton:
„I am a Shelton! Soţul meu a fost un american adevărat, din Florida, şi am făcut ce-am vrut toată viaţa! Soţul meu mi-a cerut mâna la un concurs de miss, pentru că aveam cei mai mari sâni… şi a făcut afaceri înfloritoare împreună cu tatăl meu ! Ei au fost primii care au importat în America gheaţă din Canada, înainte să se inventeze frigiderul ! Am şi acum primul cuptor cu microunde ieşit pe piaţă, din lemn de stejar… Cine se crede cette charmante să-mi spună mie ce să fac?”
Sânii protestatarei nu mai sunt de mult un argument. Suferă de o ciudată maladie degenerativă, din cauza căreia, în ciuda tegumentelor foarte uscate, trebuie să îi restricţionăm consumul de apă. (Nu ştiu nici acum cum se numeşte exact boala. Dosarele clienţilor sunt highly classified… mai ales ale celor care plătesc între 5000 şi 10.000 de dolari pe lună…).
Dar asta… însemna urmărire generală, fiindcă Madame Shelton se furişa de 5 – 6 ori pe zi la bucătărie – ochind mereu altă „victimă” – pentru a pretinde că ei nu i s-a servit ceaiul astăzi. Ne-am dat seama de asta abia când femeia de serviciu a descoperit vreo duzină de căni de ceai, dosite în budoarul ei…
De la Louise am învăţat meseria de infirmieră, cu tot liceul meu sanitar din România. Nici măcar nu auzisem până atunci că ar exista paturi pentru invalizi care se fac fotolii, din telecomandă…
Nu ştiam, în anul 2000, nici măcar să folosesc un fax sau un automat de cafea. CV-urile mi le redactam în WordPad... era tot ce aveam pe cumputer şi ce mă învăţasem singură să folosesc.
Dar… am păcălit-o şi pe ea. Se stricase o dată un pat (o şipcă dislocată, pur şi simplu) şi l-am reparat eu. Cred că băiatul de la întreţinere (care întârziase) a urât-o pe Louise:
“Quel gosse es-tu? Meme une fille de la Roumanie est meilleure que toi!”
Bineînţeles, o minţisem că făcusem la liceu cursuri de întreţinere a aparaturii… altfel nu m-ar fi lăsat să pun eu mâna, neautorizat. Aşa cum am minţit şi la angajare, că am deja cinci ani de experienţă, ca infirmieră… De ce cinci? Fiindcă studiile mele superioare erau tabu. Dacă s-ar fi aflat despre ele, nu m-ar mai fi angajat nimeni… eram overqualified.
Je veux travailler! – repetam, din cinci în cinci minute, la acel al nu ştiu câtelea interviu al meu. Şi a ţinut… după nici o lună în Canada! Eram îngrozită la gândul crizelor de nervi ale soţului meu (care stătea acasă pe ajutorul pentru imigranţi de la COFI)… la gândul că nu voi putea să-i dau înapoi acei bani pe care ai lui îi cheltuiseră pentru soţia lui, ca să emigrăm împreună în Canada… şi pe care eu nu-i cerusem niciodată. Fusese ideea lui, cu Canada.
La început, când nu lucram încă, am ieşit o dată să ne plimbăm şi ne-am certat. A luat un taxi şi m-a lăsat în drum ("Ai bani?!?"...), la cel puţin o oră de mers pe jos până acasă. Aveam 50 de cenţi în buzunar, în multe monede mici. Autobuzul costa 1,25 $ iar şoferul avea un recipient pentru bani, cu un mini-monitor care afişa suma monedelor introduse. Am pândit trei autobuze la rând până am nimerit unul în care şoferul, fiind prins într-o conversaţie cu un cunoscut, nu s-a uitat pe afişaj...
Altădată, soţul meu m-a lăsat să bat cu pumnii în uşă o jumătate de oră până să-mi deschidă:
„Ţi-ai găsit de lucru?!”…
Un vecin m-a scrutat fugitiv cum plâng, cu plasele de la piaţă întinse pe jos în jurul meu, înainte de a încuia grăbit uşa după el ... Evident, chiar dacă soţul meu era cel care stătea acasă pe ajutorul social pentru imigranţi, el avea 10.000 de dolari în cont, din România. Eu, nu. Era deci sub demnitatea lui să facă cumpărăturile.
Uneori, în timpul scandalurilor, îşi pierdea cunoştinţa pentru câteva minute. Târziu, după ce mă întorsesem la el, a recunoscut că, de fapt, se prefăcea leşinat, ca să mă înduioşeze. Ca să-mi scoată din cap Canada şi să renunţ, pentru el... spre binele amândurora. Într-un cuvânt, îmi doream cu ardoare să lucrez... orice era mai bun decât să stau acasă.
Când am obţinut al doilea job, în Westmount, cartierul multimilionarilor în dolari, Louise a fost foarte mândră de mine! Îmi făcea chiar favoarea să stea ea on call seara la pupitrul cu butoane de urgenţă, ca eu să mă duc să citesc la bibliotecă. Asta de când am cucerit-o cu… gramatica limbii franceze!
Prima dată când a picat în tură cu “imigranta”, Louise mă găsise citind raportul din ziua precedentă, aşa cum cerea protocolul de lucru:
“Tu compran’, tuăi, un p’tit po? – m-a şicanat ea, într-o quebecoază neaoşă.
N-am zis nimic. De-acum, mă deprinsesem deja să urmăresc mimica şi limbajul trupului pentru a înţelege dialectul arhaic de-aici, vorbit cu sau fără proteza în gură...
(„Tu parle le francais comme ma grande-mere!” – mi-a spus mai târziu o puştoaică din Franţa, când, proaspăt revenită în ţară, lucram pe un proiect la un ONG.)
La sfârşitul turei, ignorând înţepăturile ei (“La p’tite-lo...elle parle le francais… comme elle se prenniais pour une maudite parisienne!”), am rugat-o frumos pe Louise să mă lase să scriu eu raportul… A fost impresionată. Asta a devenit de atunci distracţia noastră secretă : să corectăm greşelile frecvente din rapoartele colegelor… ca la rebus!
...N-am mai stat jos de la pauza de masă. Nici măcar o pauză de ţigară n-am avut azi. Tant pis! ...
“Vas-t-en” – mi-a şoptit ştrengăreşte Louise. Şi am şters-o. Să văd ce roman interesant – în engleză sau franceză – mi-a mai rămas de devorat la bibliotecă…
Provenite din donaţiile clienţilor, cărţile sunt atât de vechi, încât poţi vizualiza istoria Canadei, citindu-le… Aşa am aflat că rue Acadie, ca şi alte artere montrealeze de azi, evocă locuri sau conducători din bătăliile cu amerindienii. Că, între colonizatorii francezi şi cei englezi fusese, de fapt, remiză... Doar că, atunci când ambele tabere îşi epuizaseră resursele, englezii au fost aceia ale căror vapoare cu provizii şi muniţie au ajuns primele!
Apoi... despre The Baby-Boom-ers: generaţia anilor '50. Rămaşi, din istorie, cu un devans economic faţă de cuceritorii englezi, devenise a must ca francofonii să învingă prin... demografie. Majoritatea familiilor franceze din acele vremuri aduceau pe lume de la 5 până la 18 copii. Aceste mame de altădată umpleau azi rezidenţele de bătrâni, dezamăgite că, la rândul lor, copii lor nu le mai dăruiau decât cel mult un nepot sau doi.
Aşa-zişii baby-boomers ai Canadei de azi erau imigranţii din lumea a treia. Cu un bien-etre de 500 CAD per familie, plus o alocaţie de 200 pentru fiecare copil, africanii, sud-americanii şi amerindienii (câţi mai rămăseseră dintre ei) nu aveau, cu rare excepţii, altă ocupaţie decât… să se-nmulţească!
Existau chiar programe guvernamentale de integrare a acestora. Mi se întâmplase de două ori ca CV-ul meu să fie respins pe ultima sută de metri, după ce trecusem toate testele psihologice şi profesionale, tocmai pentru că eu NU făceam parte din aceste categorii. Angajatorii respectivi mai aveau doar câteva posturi libere, parţial subvenţionate de la guvern, exclusiv pentru rasele minoritare.
Feminismul s-a născut aici, la Montreal, în anii 70, cu Louise Payette şi romanul ei militant, „Des femmes d’honneur”…
În 2000, la întoarcerea în ţară, am reuşit să obţin drepturile de autor pentru traducerea cărţii în limba română, chiar de la nepoţii scriitoarei… şi acordul unei edituri din Bucureşti. Simţeam că trebuie să transmit ceva prin acea carte… un mesaj social. Dar mai ales, ceva despre mine însămi, femeia româncă post-decembristă. Vorbisem cu prietena mea de la Asociaţia pentru Promovarea Egalităţii de Şanse din România să aplicăm împreună pentru obţinerea fondurilor necesare editării cărţii în limba română. Găsisem deja un astfel de program de finanţare la Conseil des Arts du Canada…
Am amânat. Mai întâi, probleme din ce în ce mai stringente la noul cabinet al soţului meu. Apoi, m-am angajat şi eu : mulţi bani, mult stres. Şi… am uitat.
Momentan sunt din nou acolo… cu 10 ani în urmă. Îmi revine obsedant în faţa ochilor o imagine:
Philip. Are vârsta mea, e frumuşel, cult, educat, pasionat de cărţi şi de orice altceva care să îl facă să uite… de scaunul cu rotile. E paralizat definitiv de la mijloc în jos, dintr-un accident… dar nu e pe moarte! Pur şi simplu, nu înţeleg! De ce aici? De ce nu într-un centru de recuperare pentru tinerii cu handicap? De ce să nu socializeze cu oameni de vârsta lui? Cu mâinile se pot crea multe… se poate trăi ! Ce fel de oameni vor fi părinţii aceia bogaţi şi stilaţi, care îl vizitează, cu condescendenţă, în fiecare zi?!…
Europenii sunt mai umani… Azi l-am întâlnit din nou pe Jan, fizioterapeutul. Ceh. Nu ne salutăm, că nu ne-a făcut nimeni cunoştinţă... Dădea să intre pe uşa sălii de gimnastică recuperatorie, când, pentru câteva secunde, s-a oprit din discuţiile cu pacienta care-l însoţea, s-a întors şi m-a privit. Purtam încă părul lung pe-atunci şi un halat desuet, pe care mi-l cususe mama, pe când eram elevă la Liceul Sanitar. (Deşi obţinusem de curând prima pentru uniforme, nu mă îndurasem încă să cheltui banii pe o uniformă nouă.) Un zâmbet cald şi o întrebare în ochi. Până şi eu ajunsesem, în câteva luni, să intuiesc naţiile dintr-o privire. Oare să fi bănuit că şi eu sunt est-europeancă?...
Jan pare să aibă cel mult 30 de ani, ceea ce înseamnă că a terminat medicina aici, eventual emigrând odată cu părinţii, de mic. Altfel, ar fi fost aproape imposibil. Avocatura şi medicina sunt – neoficial, desigur – prohibite pentru imigranţi. Spre deosebire de alte tipuri de studii academice, pentru acestea nu există acorduri reciproce de recunoaştere a diplomelor între America şi Europa, astfel încât un medic neamţ sau unul congolez sunt la fel de neajutoraţi, ajunşi în Canada.
Miza de câştig este enormă şi, de aceea, dreptul de practică nu se acordă decât pe o diplomă canadiană sau pe cursuri de echivalare care costă în jur de 200.000 de dolari!
Chiar şi pentru viza de emigrare, dosarul nostru fusese depus la consulat pe numele meu, ca licenţiată în biologie, fiindcă punctajul pentru studiile de stomatologie ale soţului meu ar fi fost insuficient. Banii cheltuiţi pentru avocatul canadian din Bucureşti, pentru ca soţul meu să fie acceptat, ca medic, în Canada, erau de fapt… „datoria” pentru care munceam eu acum.
„Spui că ai casa ta şi cabinetul tău în România. Te vei întoarce… chiar de-ai mai avea şi numai o garsonieră sau o palmă de pământ în ţară! Aici nu reuşesc decât aceia care nu mai au nimic de pierdut.” – îi spunea doctorul Dănescu soţului meu. Cu zeci de ani în urmă, pe vremea comunismului, Dănescu îşi lăsase baltă postul de medic primar şi fugise în Germania, iar de-acolo în Canada, unde-şi adusese şi soţia. După revoluţie, era prea târziu să se mai întoarcă: 60 de ani, fără copii, iar vila lor din Bucureşti fusese între timp „naţionalizată”.
Nu de mult timp, îşi încropise un cabinet stomatologic privat, de mâna a doua, într-un cartier sărac; doar de-atât îi mai dăduse credit banca, la vârsta lui, după ce îşi mâncase zece ani din viaţă cu examenele canadiene… Soţia, de formaţie profesoară ca şi mine, lucrase în tot acest timp în rezidenţele de bătrâni. Nici acum nu încropeau un venit mai mare de 4000 de dolari pe lună, după impozite. Aşteptau să se împlinească cei zece ani de muncă, minimul obligatoriu pentru a primi o pensie în Canada. „Poate, dacă mai trăim, ne vom întoarce mai târziu în ţară, cu pensia canadiană.” Dar pentru asta, creditele trebuiau stinse.
Dar noi eram tineri! Unul dintre colegii mei de serviciu, absolvent de medicină în India, se înscrisese din nou la facultate aici, de la zero. Lucra part-time ca infirmier, ca să-şi rotunjească bursa de studii.
I-am propus asta şi soţului meu. Încercase orice ca să se angajeze ca stomatolog, chiar şi în rezervaţiile de indieni. Fără succes. Iar ca asistent într-un cabinet stomatologic… a rezistat trei săptămâni: „Nu sunt femeie!” Vorbisem amândoi cu un profesor român de la universitate: ar fi putut face cercetare în stomatologie, dar fără dreptul de a profesa pe pacient, până nu obţinea diploma de liberă practică aici. Chiar şi examenele practice, pentru imigranţi, se dădeau pe manechine, nu pe oameni.
Ne-am întâlnit anul trecut la Cugir cu un fost coleg de liceu de-al soţului meu, medic generalist, care emigrase în Canada cam în aceeaşi perioadă şi care alesese această cale: prinsese un job în cercetare la clinica Mayo din Statele Unite. Acum era cetăţean american, renunţase să se mai lupte cu birocraţia canadiană... Chiar şi-aşa, ajunsese să-şi facă rezidenţiatul, ca practician, abia acum, la 37 de ani. Ce-a mai jubilat soţul meu la întâlnirea cu pricina… Fostul lui coleg nu avusese, într-adevăr, nimic în România. Spre deosebire de el… care, pentru banii babacilor, fusese îndreptăţit să se întoarcă acasă ! Poate… dar nu aşa cum a făcut-o. Nu în ceea ce mă priveşte.
Uneori, când mă satur de citit, privesc, prin enormul perete de sticlă al bibliotecii, neverosimila metropolă… La parter, în sala de mese, pereţii sunt tot din sticlă, întreaga clădire fiind mascată la exterior printr-un imens parc ornamental.
Într-un târziu soţul meu mi-a povestit cum într-o zi a venit pe neanunţate şi a stat un timp acolo, ascuns, privindu-mă în exerciţiul funcţiunii, ca printr-o imensă vitrină... Ambiţia mea îl speriase. Cred că mă iubea şi mă ura în acelaşi timp…
Alteori, rătăcesc la întâmplare prin camerele pacienţilor adormiţi şi încerc să-mi imaginez viaţa din spatele pozelor agăţate pe pereţi.
Shirley Carlton. Este, evident, un pseudonim de vedetă. În fotografiile în sepia, acum îngălbenite, este fotomodel şi pozează ca Judy Garland. Deşi mută şi amnezică, are încă un zâmbet şi un corp de invidiat, parcă uitate de timp şi de vârstă. Nici nu-ţi vine să-i spui „Madame”! Uneori, trebuie legată de scaun, când mergem la masă sau la baie, fiindcă altfel, se ridică brusc şi, defilând cu acelaşi pas elegant învăţat pe podium, dispare… Noaptea, trebuie obligată să doarmă, în cămaşă de forţă.
Madame Cruchon. O bătrânică bonomă şi inofensivă. Într-o noapte, am dat de ea goală puşcă pe coridor, terifiată că un băiat se uită pe geam în camera ei. Am chemat ajutoare ca să-i punem cămaşa de noapte şi s-o convigem să doarmă. „Tu le vois?... Tu le vois?...” – repeta obsedant, arătând cu degetul înspre propria ei imagine din oglindă. Am acoperit oglinda cu un cearşaf. Alzheimer.
Madame Schneider. Paralizată total, atârnă cât e ziua de lungă în scaunul cu rotile, ca un cadavru. Trebuie să-i dăm cu ruj şi să o coafăm în fiecare dimineaţă, fiindcă aşa a ordonat nora ei, singura ei rudă în viaţă şi cea care plăteşte. Tot aceasta i-a etichetat toate deux-piece-urile din şifonier: luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, party, concert etc. De fiecare dată, în timpul acestui ritual zilnic de mumificare, şuieră răutăcios printre dinţi, fără să-şi poată mişca buzele: „You’re not kiddin’ me!” (Nu vă bateţi voi joc de mine!).
"Poate vrea să spună doar „You’re not kean of me.” (Nu sunteţi familia mea!) – încearcă Wong să fie împăciuitor…
Monsieur Tourneau. Un adevărat gentelman de modă veche, distins şi stoic. Cancer osos. Uscăţiv oricum de felul lui, pielea de pe pomeţi i-a devenit aproape transparentă, din cauza bolii. Cu fiecare seară, durerile devin din ce în ce mai puternice, dar nu se plânge nimănui. Îţi cere doar să îi aranjezi pernele în aşa fel între spate şi perete, încât să nu mai fie nevoit să se mişte deloc în somn. De un timp, nici măcar nu mai răspunde la telefon când îl sună copiii. Fiecare mişcare doare.
Madame Charleroix. Nu suferă de boli grave, dar nu vrea să depindă de copiii ei. Sobră în public, în intimitate are viaţa ei: lucru de mână, scrisorele adresate nu se ştie cui, aranjamente florale. Trebuie să baţi la uşă de fiecare dată, pentru a-i da satisfacţia de a-şi ascunde rapid "valorile"; nu le destăinuieşte decât cui vrea ea, ca pe o mare surpriză.
Uneori, o poţi auzi murmurând ca pentru sine cântece pro-francofone, de pe vremea partizanilor, într-o franceză de neînţeles pentru mine. În astfel de momente, îmi strecoară în palmă câte-o monedă de 25 de cenţi, nu înainte de a se asigura că nu ne vede nimeni. Pare să nu conştientizeze deceniile care au trecut de când 25 de cenţi era leafa pe o zi întreagă a unui servitor... În fiecare an, îşi petrece o bună parte din iarnă la reşedinţa ei din Florida, tot de una singură. (Casa în Florida - culmea bunăstării, visul canadian)...
Madame Richelieu. Şi-a sărbătorit de curând, cu tot clanul ei în vizită, cei 102 ani. O mână de om. Doar auzul şi văzul i-au cam slăbit şi corpul suferă de un tremor abia perceptibil. Merge atât de încet, tatonând drumul cu cadrul ei metalic, încât ai impresia că într-o bună zi o să se spargă de la sine, ca un bibelou copt… „Hoplaaa!” – exclamă, tot ea, când se poticneşte uneori.
Te previne însă, cu blândeţe, că n-are nevoie decât să fie însoţită la toaletă sau la masă. Doar aşa, ca să se simtă ea în siguranţă. Dacă te minunezi de longevitatea ei, îţi răspunde cu mândrie în glas:
„N-am făcut nimic special. Am o familie extraordinară! Am căutat să ne bucurăm împreună de fiecare clipă. Le-am râs în nas necazurilor!” Îi plac biscuiţii cu susan şi mai ales, îi place să-i ţii companie încă o sută de ani, până reuşeşte ea să-i molfăie. La ore numai de ea ştiute, deschide televizorul ca să asculte ştirile: „Ecoute, ecoute. E fiica mea! Un mare politician!”
…OK. A trecut şi ziua asta de muncă. Mâine am liber jumătate de zi… Oare să merg la Grădina Botanică?... „Petit-petit raton laveur… ca tine!” - zâmbesc printre lacrimi. Acolo fusesem ultima oară împreună cu soţul meu, înainte ca el să plece. „De ce nu ne întoarcem acasă pe jos? Nu te-ai gândit că poate vreau să mai văd şi eu o dată Bulevardul Sainte Catherine, înainte de-a pleca ?!?” – mi-a spus atunci. NU! Nu mă pot gândi mereu doar la tine, indiferent de ceea ce se va întâmpla cu mine după ce pleci…
Mai bine mă duc până la Oratoire Saint Joseph. Vreau să mai aprind o lumânare, pentru cei vii, de data asta… Port cu mine în permanenţă, în portmoneu, lângă cartela de metrou, hârtiuţa cu datele mele şi numerele de telefon ale celor de-acasă. Ca să pot fi identificată, în caz că…
… A, bine că mi-am amintit! Mâine trebuie să-mi scot de la reparat rabla mea de computer de 200 de dolari. Giovanni Casanova. Chiar aşa scria pe cartea lui de vizită!
- Give me your address. I could step by, when finished, to bring you the computer back, to your place… – a rânjit el, până şi cu ochii.
- No… thanks.
Câtă vreme mă zgâisem eu prin magazinul lui de electronice, „Toto Cutugno” purtase vreo trei conversaţii mieroase consecutive, având, evident, trei personaje feminine diferite la celălalt capăt al firului… Aşa că mi-am cărat computerul cinci străzi mai încolo… în braţe. N-aveam bani de taxi. Trebuia să pun deoparte 4500 de dolari în 6 luni, „datoria” către familia soţului meu. Şi m-am întors acasă nu după 6 luni, ci după 7, fiindcă doar atunci am reuşit…
Tot mâine trebuie să trimit un e-mail de confirmare: Université de Montréal mi-a recunoscut, în sfârşit, studiile de master din România şi m-a acceptat la un curs de specializare post-grade în biotehnologii industriale. Cursul durează 10 luni şi e part-time, aşa că o să pot să-mi păstrez şi serviciul de seară, ca să trăiesc. Ultimele 4 luni sunt deja on-the-job training, în cadrul companiei partenere care mă va angaja!
Între timp, se împlinise şi anul de probă şi obţinusem contractul definitiv de muncă ca infirmieră, pe perioadă nedeterminată. Pe baza acestuia - mă interesasem - puteam obţine chiar şi un credit de la bancă, cu 11,8% dobândă, pentru cei 4000 CAD, cât era taxa de şcolarizare. Deşi… dacă mă gândesc bine, eu am deja aceşti bani, strânşi pentru „datorie”…
Sau… aş putea renunţa la studii, în favoarea postului de tehnician biolog: primul interviu pentru o slujbă calificată, pe care tocmai îl luasem! Clinica de optometrie unde ar fi urmat să lucrez se afla în Sunshine Building, unul dintre zgârie-norii de pe St. Guy, în plin down-town. Aş fi avut doar cinci staţii de metrou de mers din Ahuntig, iar programul era, în sfârşit, unul „normal”, de la 8 la 16.
Negociasem chiar şi un salariu ceva mai mare decât minimul de 7,25 CAD / oră, pe care îl încasam acum, ca infirmieră. Întipărit în minte: fusese cel de-al 200-lea CV trimis… 200 canadian dollars, exact atât fusese şi primul meu cec de salariu acum un an.
Ideea studiilor părea mai atrăgătoare... Internship-ul consta într-o bursă de 800 - 1000 CAD lunar, contra a mici servicii ocazionale, prestate în folosul campusului universitar. Pe urmă, odată qualified şi oficial, puteam începe să câştig, ca entry-level, de la 1500 CAD pe lună în sus… Nu voi ajunge probabil niciodată o Rose Bell, dar în timp voi avea acces, prin forţe proprii, la acea middle class, pentru care este, de fapt, atât de râvnită Canada. Uraaa!!!
Şi poate că astfel îl voi putea convinge şi pe soţul meu să rămână... Abia aşteptam să-i spun vestea cea bună! Tocmai revenise, de o lună, la mine, în Canada şi trebuia să luăm o hotărâre împreună.
… Sună cam de multă vreme alarma... De la ce cameră o fi? De ce nu merge nimeni să răspundă?!? 23.30. Pe cale să-mi compostez cardul de pontaj la ieşire, îmi opresc mişcarea la jumătate: Nu se deschide nici o uşă. Nici un pas gonind pe culoar. Nimeni nu are nici cea mai mică intenţie să răspundă apelului! Mă întorc la panoul de control de la recepţie: camera 108. Sună Madame Horvath!!! Scorpia! Mafioata!
Doamna Horvath suferă de hemiplegie, de la ochi şi până în vârful degetelor de la piciorul stâng, pneumonie şi demenţă. În delirium tremens, urlă ca din gură de şarpe, se ceartă cu pereţii (din fericire, antifonaţi şi insensibili) şi foloseşte butonul de alarmă pe post de telecomandă, de zeci de ori pe zi, uitând uneori chiar şi pentru ce sunase. Are şi momente de luciditate… atunci nu precupeţeşte nici un efort ca, folosindu-se de jumătatea dreaptă a gurii care e încă validă, să insulte pe oricine. Nu suportă să intre nimeni în camera ei, în afară de Jane... care a sunat că întârzie azi.
Licenţiată la universitate în Medical Care şi fată dintr-o bucată, Jane, la cei cincizeci de ani ai ei, are în spate o carieră strălucită. Tocmai i se oferise un post de trei ori mai bine plătit în Yellowknife, nordul îngheţat populat de inuiţi, şi urma să plece în curând. "Un nou challenge nu se refuză niciodată – obişnuia să spună – pentru că poate fi şi ultimul!" Vopsită într-un blond ţipător şi cu blugii aproape plesnind pe formele ei voluptoase, arată precum o veritabilă texană, deşi e quebecoază get-beget. Divorţase de mult şi, momentan, trăia cu un tunisian, cu zece ani mai tânăr decât ea. Era atât de plină de viaţă, în contrast cu timiditatea mea… ne înţelegeam perfect amândouă! De altfel, ea era singura care ştia povestea mea...
„How is your husband? – mă întrebau uneori colegii, din politeţe – Şi-a găsit ceva de lucru soţul tău?
Iar eu, tot din politeţe… brodam poveşti. Ca şi când el nu ar fi fost deja departe de luni de zile.
Jane mă încuraja mereu să-mi echivalez studiile şi să-l uit. Un om care te-a lăsat singură aici nu merită o a doua şansă… fiindcă va face la fel. Iar viaţa nu se întoarce înapoi…
Avea dreptate. Dar abia după ce el m-a trădat a treia oară, am reuşit să iau această decizie.
„Look at her!” – exclamase odată doamna Horvath, arătând spre Jane - cineva care ştie să trăiască!
Eu, toată viaţa mea, am muncit ca să fac bani… pe urmă, ca să dublez banii… ca să-i triplez… Şi pe urmă… obligaţiile… anturajele alea plicticoase… Şi inevitabil, duşmanii… falimentele provocate de lovituri sub centură… Nu mai ai prieteni… viaţa nu-i iartă pe cei „privilegiaţi”… Aşa că, iar, de la capăt… money, money, money… De fapt, care viaţă?! Soţul meu a făcut atac de cord la o petrecere de binefacere… Eu ieşisem cu oaspeţii pe terasă să fumăm o ţigară şi, când ne-am întors, el era mort. De-atunci, n-am mai pus ţigară în gură… Dar… ce folos? Uite ce-am ajuns… Şi tu? Cine eşti? Şi ce ai de te chiorăşti, aşa, în gura mea? Sunt hidoasă, ha? Am ajuns de circul vostru! Dispari !!!”
Jane tot nu sosise. În camera doamnei Horvath, lumina era stinsă. Nu se obosise nimeni s-o aprindă... Se zărea doar o mogâldeaţă diformă, îngrămădită lângă pat, agăţată nenatural, într-o mână, de bara metalică de la marginea acestuia.
Primul impuls a fost să apăs soneria. Pe urmă, mi-am amintit: n-o să răspundă nimeni. Nici măcar n-am mai aprins lumina.
- Where’s Jane? – a şuierat ea dintr-o suflare, prea epuizată ca să mai urle.
Horcăia. Nu ştiam ce să fac…
- I am Jane.
Mi-am sprijinit un genunchi în podea, m-am ancorat vârtos cu mâna stângă de bara metalică, pe sub corpul ei inert, iar cu dreapta am ridicat-o singură, cu opintiri, până în pat, făcând din corpul meu o pârghie. Mi-am auzit şalele trosnind într-un mod ciudat… Probabil de-atunci mi se trag cele două vertebre lombare deplasate, care mă mai supără şi-acum…
Cum nu răspunsese nimeni la apelul ei, încercase să se dea singură jos din pat… şi tot singură, să ajungă la scaunul rulant. Coastele, rupte în cădere, îi perforaseră plămânii, şi-aşa bolnavi. Doamna Horvath a murit la Urgenţe, în acea noapte… probabil, fericită fiindcă ultima persoană care fusese lângă ea, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, a fost… „Jane”.
Afară, în sfârşit!!!... O noapte de basm, cu troiene de peste doi metri înălţime, clădite în parcuri, ascunzând cu totul băncile şi chiar arbuştii. Am inspirat cu nesaţ… pân-am simţit şfichiul gerului adânc în coşul pieptului... ca să atenuez mirosul de medicamente şi de urină, cu care simţurile mele se obişnuiseră înăuntru…
Am privit în jur. Copiii se dădeau pe gheaţă în parc, râzând zgomotos. Cafenelele de pe Boulevard Saint Catherine gemeau de lume. Pe cer sunt stele. I’m alive!!!
În noaptea aceea, am ajuns acasă mult mai târziu decât de obicei. Era pentru prima oară când adormisem în metrou, după o oboseală cronică, insomniacă. M-a trezit o mână anonimă, scuturându-mi umărul, la capăt de linie. Station „Henri Bourassa”. Terminus. Merci d’avoir voyager avec la se-te-se-u-em !
Am şi acum în faţa ochilor minţii geamurile negre, care oglindeau, în somn, galbenul anemic al celor două felinare de stradă de la intrare… În dormitor, pe cutia noastră de carton întoarsă cu susu-n jos în chip de noptieră – un bileţel, scris pe un capăt de ziar:
„Dragă Puiu. Să nu plângi. Eu am plâns când am plecat. Poţi să vii şi tu înapoi când vrei tu, eu te aştept. Te iubesc mult, mult, mult.
Puiu.”
………………………………………….………………………………………………….…………………….....................................................
D.... - Romania, ianuarie 2009
Nu ştiu cum, toate acestea mi-au revenit brusc în memorie acum, după zece ani, ca-ntr-o străfulgerare. Nu făceam altceva decât să admir un mic arbore decorativ din chihlimbar, pe raftul unui supermarket...
De MINE când o să îmi pese? Când o s-ajung …Madame Sansnom?
………………………………………………………………………………………………………………….........................................................
A..... – România, noiembrie 2009
Am divorţat. Am luat concursul pe post în învăţământ, după zece ani în care am lucrat cu totul altceva – adică ce-am găsit, urmându-mi mereu soţul. În septembrie m-am întors în micul burg al copilăriei mele, profesoară de biologie la şcoala unde am terminat eu însămi gimnaziul acum… 23 de ani. Colegi îmi sunt profesorii de altădată.
Uneori, venind de la şcoală, inima zburdând, strada, copacii, liniştea… par un déja-vu. Şi totuşi, e vorba despre un cu totul alt fel de déja-vu decât acela al copilăriei…
Uneori am impresia că aici iarna miroase ca la Montreal.
-
iarna "miroase" cum ii permitem noi Caroline...experientele vietii noastre ne imbogatesc...povestea ta e plina de trairi...toate dansand pe scena colorata si pe muzica vietii...
in timp ce citeam povestea ta,o multime de intrebari luau nastere,acum la final,ma intreb doar{daca mi-e permis}ce sentiment te incearca,cand retraiesti acele clipe,din amintiri?
-
Unul foarte frumos (de fapt, nici chiar acolo si atunci nu era foarte urat... ): zambesc. Si visez ca, daca voi indrazni vreodata sa ma apuc de scris, acesta va fi "scheletul" primei mele carti. ::) Si daca ai intrebari, intreaba!
De-atunci, au mai trecut 10 ani, deci inca 10... "carti"! ;) Si, cum zice Louise Hay, am decis ca abia deceniul care incepe anul acesta cu cei 40 de ani ai mei, sa fie cel mai bun din viata mea... ;D
-
Experienta de viata nu se masoara dupa varsta, numarul anilor de studii sau lungimea CV-ului... ci dupa cati oameni ai cunoscut. ;)
Poti cunoaste 1 milion de oameni. Daca nu stii sa te rapotezi la ei, degeaba i-ai cunoscut.
Daca nu ai inteles ce rost au avut ei in viata ta, fie si pentru cateva minute, degeaba i-ai intalnit. Va trebui sa repeti experinta de viata cu alti oameni, poate intr-un numar mai mare, poate-poate vei intelege, poate-poate TE vei intelege si....poate-poate II vei intelege.
Pentru mine experienta de viata inseamnna: sa ma inteleg, sa te inteleg, sa inteleg ce se intanpla cu noi si in final sa accept sau sa schimb, dupa caz.
Si as masura experinta de viata in functie de gradul de mutumire al persoanei in cauza. Nu cum pozeaza, ci ...cum traieste dincolo de cuvinte! Si asta se vede din cateva cuvinte scrise, spuse si uneori chiar si din gesturi. Si cum mai scriam odata, uneori si fara a sta de vorba cu persoana. Informatia despre o persoana o poti "culege" si doar la nivel energetic, nu doar in plan fizic prin vorbe, scrieri, poze, etc. Iar la nivel energetic, informatia e cea mai pura, netrunchiata si necontaminata de diferite mecanisme.
-
Poti cunoaste 1 milion de oameni. Daca nu stii sa te rapotezi la ei, degeaba i-ai cunoscut.
Sara, draga... de ce teoretizezi atat o simpla poveste de viata. Poate fi a mea, a ta, altcuiva... nu conteaza. In cazul experientelor de viata nu se poate pronunta absolut nicio regula generala, ci doar reguli personale. :)
Dupa cum se poate "citi" pe mine, cred, eu sunt mai "pamanteana". In povestea de mai sus nu am teoretizat nimic si, mai mult, m-am abtinut chiar si sa interpretez ceva la un nivel general, de axioma.
Daca cineva e curios sa citeasca bine, daca nu, tot bine. Daca mai si intelege si ce intelege altcineva... asta e o chestiune prea personala a acelei persoane ca sa mai fie problema mea sau ca sa o pot influenta in vreun fel.
Mie mi-a placut ce am simtit atunci si acolo vis-a-vis de acei oameni si ce am invatat de la ei... pur si simplu. Si am intentionat doar sa impartasesc acel sentiment cu alti oameni. Cu voi. Atat. ::)
Asa ca, la mine, problema se pune asa: "Poti cunoaste 1 milion de oameni. Dar daca reusesti sa te raportezi prin empatie macar la o parte din ei, a avut un rost sa cunosc 1 milion ca sa am de unde ii alege pe aceia pe care o sa-i tin minte toata viata." Vezi? N-am folosit niciun "nu". ;D
-
Sara, draga... de ce teoretizezi atat o simpla poveste de viata. Poate fi a mea, a ta, altcuiva... nu conteaza.
Caroline draga, nu stiu despre ce poveste vorbesti. Eu una scriam strict referitor la ceea ce am citat (si care este evidentiat clar).
In plus, nu teoretizez ci ma exprim asa cum se exprima oricare altcineva. Felul in care exprimarea mea este inteleasa sau interpretata...e liber fiecare sa o faca in felul lui.
La intrebarea ta "de ce?", raspunsul meu este: pentru ca asa sunt! Eu nu te intreb pe tine de ce esti asa! Sunt covinsa ca esti bine asa cum esti si e bine asa cum te exprimi :)!
-
Caroline, in momentul asta imi reprosez ca nu am stat de vorba cu tine la Sovata, ca nu te-am cunoscut. Sper sa fiu destul de inteleapta sa nu te mai "ratez" la o posibila data viitoare.
-
Neli, nu e cazul sa-ti reprosezi nimic... eu te-am cunoscut mai bine, fiindca tu te exteriorizezi mai mult (cel mai mult - parerea mea - din grupul de la Sovata). Chiar te-am admirat pentru asta, fiindca eu ma lupt din frageda copilarie cu mine... era un film celebru... "Sunt timid, dar ma tratez." ;D
-
Caroline draga, nu stiu despre ce poveste vorbesti. Eu una scriam strict referitor la ceea ce am citat (si care este evidentiat clar).
OK. Mie imi place mult reclama aia cu clipuri de pe Discovery: Celebrating Diversity... ;D
-
Ma exteriorizez mai mult, da. Cel mai mult - parerea ta. Prea mult - parerea mea. Si uite.... cateodata am de pierdut.
-
Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul... se interpreteaza. ;D
-
Ma exteriorizez mai mult, da. Cel mai mult - parerea ta. Prea mult - parerea mea. Si uite.... cateodata am de pierdut.
neli , nu cred ca ai nimic de pierdut daca te exteriorizezi atat de mult cat simti nevoia sa o faci . ba mie mi se pare o atitudine cat se poate de onesta din partea ta pentru ca in felul acesta oamenii stiu pe ce picior dansezi , iar cui nu-i place ori nu e de acord cu tine nu reprezinta o pierdere pentru tine ci doar o recunoastere a incompatibilitatii cu acea persoana ( care poate fi o persoana minunata pentru altcineva , dar nu pentru tine ) .
parerea mea este ca faci foarte bine adoptand acest mod de a fi . in plus , mai ai si avantajul de a nu face buba-n gat :D
-
Multumesc, Janeta, e incurajator ce spui tu. Si asa o sa fac in continuare. Fiindca ma iubesc prea mult asa cum sunt, ca sa ma schimb. Nu despre pierderea asta vorbeam eu aici. Ci despre ceea ce Caroline a observat bine. M-am simtit atat de bine acolo, m-am focusat atat de mult pe distractia mea, incat am neglijat sa socializez cu toata lumea. Si uite nici nu stiu daca am apucat sa schimb cateva cuvinte cu ea, cu Caroline, si abia intoarsa acasa si citind ce scrie, mi-am dat seama ca daca ma opream putin din vartejul dansului si al distractiei si stateam cateva minute cu ea sau cu altii (cu care tot asa n-am apucat sa-i cunosc) castigam ceva, adica as fi cunoscut un om minunat. Simplu, asta era tot.
-
Neli, n-au intrat zilele-n sac... Fiecare lucru are timpul sau. Sunt de acord cu Janeta... as fi vrut sa pot sa fac ca tine, uneori. :)
-
Sunt curioasa cand n-ai fi vrut sa faci ca mine.
-
;D Tipic...
N-as fi vrut sa fac ca tine exclusiv in situatii oficiale sau profesionale. Numai ca noi vorbim aici de distractii, caz in care as fi vrut sa fac ca tine in orice situatie. >:D Numai ca asta ar presupune ceva mai multa incredere in sine din partea mea... :idiot2:
-
caroline , draga mea , chiar nu vad de ce n-ai avea incredere in tine ...te tot citesc pe aici si la cata minte ai si cat suflet , cred ca e total nejustificata lipsa de incredere . ai de grija ca timpul nu prea lucreaza in favoarea noastra si acea incredere despre care facem noi vorbire aici nu are o marja prea mare de vreme ca sa ajunga la tine . cred ca ar trebui , mai degraba, sa te grabesti tu sa-i iesi in intampinare , iar in momentul intalnirii apuc-o strans si nu-i mai da drumul in veci . ai sa vezi ca se va simti atat de bine in bratele tale incat nu te va mai parasi .
parerea mea... :D
neli , eu chiar fac ca tine si-mi este bine . de aceea imi permit sa povatuiesc si pe altii sa procedeze asa 8)
-
Janeta, tocmai asta fac de cativa ani incoace. In situatii noi insa, sechelele se mai arata, din cand in cand... bag si eu de seama acum.
-
Daca s-ar mai "extrioriza" mai multi, poate ca as avea si eu ceva de invatat... Uneori, a-i invata pe altii (vorbesc de scoala, acuma) creaza un imens vid de sine.
-
''Madame Sansnom''
Doamne ce lectura frumoasa,mai vrem ca ne place.....cred ca numai cine nu a avut o experienta de emigrant
-
scze e noapte si nu vad tastele nu conteaza mai bine spus ,cine a avut o experienta de emigrant sau a lucrat printre straini ii merge la suflet aceasta lectura: ''Madame Sansnom''.
-
Ma bucur... cand o sa am dispozitie, mai am niste experiente. Insa nu mi-ar place sa stiu ca vorbesc singura, ci sa citesc si de la altii, alte experiente de viata, in replica... nu neaparat pe tema asta. Orice. :)
-
Insa nu mi-ar place sa stiu ca vorbesc singura, ci sa citesc si de la altii, alte experiente de viata, in replica... nu neaparat pe tema asta. Orice. :)
În rândurile care urmează am să relatez o serie de întâmplări, experienţe de viaţă, de fapt. Am cunoscut in urmă cu mai mulţi ani, un bărbat care a reuşit să se schimbe în bine. La prima vedere şi la prima discuţie, acel bărbat nu mi-a plăcut câtuşi de puţin. Un bărbat divorţat, care a lăsat în urmă femeia vieţii lui si doi copii reuşiţi. Un bărbat cu ochii în lacrimi, desi afisa mereu o privire dură. Era vinovat pentru eşecul căsniciei lui de 22 de ani. Iubise viaţa, femeile, aventura, sportul, distracţia, muzica, dansul, ţigara, chiar şi băutura... Mai mult decât atât, el a profitat de toate femeile din viaţa lui, şi nu erau deloc puţine la număr. Era un tip care călătorea mult, un bărbat pragmatic, sociabil, vorbăret, foarte zâmbăreţ, cu multă şcoală a vieţii, un bărbat căruia nu i-a păsat niciodată de ceea ce spune lumea despre el. Era dur, nu avea credinţă in Dumnezeu, alerga mereu după cât mai mulţi bani, după femei de o noapte... Nu îi plăceau obligaţiile unei căsnicii… Nu făcea concesii, nu ştiai niciodată adevărul de la el.
Când mi-a vorbit prima oară am rămas şocată de siguranţa cu care mi s-a adresat şi de propunerea pe care mi-a făcut-o. Era un om total opus mie. L-am ignorant atunci ca şi alte dăţi. Dar acel bărbat fie că mă urmărea, fie că, pur şi simplu, aşa se întâmpla, îmi tot apărea în cale. În cele din urmă am avut un dialog cu el, mi-a povestit viaţa lui, dar mai ales iubirea lui pentru băieţii săi. Era un tată adevărat, foarte devotat, foarte iubitor, afectuos. Când vorbea despre copiii lui, bărbatul devenea frumos şi luminos la chip. Acest lucru m-a impresionat foarte mult.
Au trecut luni si luni de zile, în felul acesta. Discuţii, confidenţe … După o vreme a început să meargă la biserică, duminică de duminică (este adevărat nu din proprie iniţiativă, ci pentru faptul că eu mergeam la biserică mereu), a renunţat să mai lucreze duminica, apoi a învăţat să nu îi mai fie frică de câinii vagabonzi… Da, da, de câinii vagabonzi. Într-o seară de toamnă târzie, acel bărbat era înconjurat de mulţi dulăi şi nu mai avea curajul să înainteze din pricina lor… Mie însă nu îmi este frică de nici un câine, niciodată. Am trecut printre ei, fără probleme. Dar bărbatul nu avea curaj să înainteze, cu toate că îi dovedisem că nu sunt periculoşi. Atunci, am scos din geantă ceva de mâncare, i-am adunat pe toti în jurul meu şi l-am îndemnat pe acel bărbat să îşi continue drumul. Bărbatul a plecat pe drumul lui, dar după 5 minute s-a reîntors la mine, privindu-mă cum eu, o fiinţă delicată, fragilă stăteam înconjurată de o haită de câini destul de dezvoltaţi şi foarte flămânzi.
După această întîmplare, bărbatul a început să iubească câinii şi cîteva luni mai târziu, a adoptat si el un câine.
Când i-am dăruit prima icoană sfinţită nici nu a ştiut să reacţioneze…. După câteva momente a avut, însă, ochii umeziţi… Însă bărbatul acela avea un egoism marcant, acuza oamenii din jurul lui de nefericirea lui, de dorul lui pentru băiatul cel mic care este plecat definitiv in străinătate de mulţi ani.
Egoismul lui ieşea mereu la suprafata… Aveau prioritate plăcerile lui, orgoliile lui, patimile lui… Se comporta ca un comandat de navă, dar într-o zi a trebuit să îi dau o lecţie şi am fost eu comandantul obraznic al navei… Desi tulburat de noua mea pozitie, bărbatul a acceptat lecţia şi a avut prilejul să realizeze că în viaţă nu poţi face numai ceea ce doreşti şi numai cum doreşti, fără să ţii seama de nevoile, de dorinţele celor din jurul tău.
A mai trecut un timp, el s-a îmbolnăvit, iar eu l-am ajutat să treacă cu bine peste boală. A fost surprins, întrucât, in anturajul lui de până atunci, nu a intalnit o persoană dispusă să îl ajute, să îi aducă un doctor ori un medicament de la farmacie. El era singurul lui ajutor, singurul leac palpabil.
E incredibil poate, dar a început şi el să iubească semenii, să îi ajute. La rândul lui, bărbatul, chiar mi-a ajutat prietenii, rudele. A devenit altruist, întelegător, răbdător. El nu avea niciodată răbdare, nici la cumpăraturi, nici în trafic, nici la restaurant... Între timp s-a schimbat, chiar si fratele lui mereu recunoaşte acest lucru.
Când l-am cunoscut, bărbatul nu era generos, nu ştia nici măcar să ofere flori... M-am întrebat de multe ori, între ce fel de oameni o fi trait? Când mi-a oferit primele aşa zise flori, parcă m-am scufundat într-un ocean învolburat... A învăţat cu timpul să ofere flori, să ofere daruri minunate, care să te facă fericit.
Despărţirea de copii l-a marcat definitiv pe acest bărbat, dorul, ruptura prea greu de suportat, si-au pus amprenta pe sufletul său. Se simţea pedepsit, părăsit, chinuit de amintiri şi dor... Adesea era trist, abătut, pesimist. Trăia incredibil. Cu momente de acalmie atroce şi cu puseuri dure de existenţă. Credea că bucuriile au fost smulse cu forcepsul din viaţa lui. Imi dădea telefon şi aştepta un cuvânt bun de la mine. Imi tot spunea că viaţa lui este de fapt un munte de singurătate şi un câmp de luptă. Îi spuneam mereu că are stofă de învingător şi că trebuie să îşi umple timpul cu lucruri utile si frumoase. Acum are două job-uri, este si student...
În prezent este un alt om, un bărbat cald, ocrotitor, foarte atent la cei din jurul lui, un bărbat credincios. Da, cântă chiar şi la biserică. Nu mai este plin de ură, de resentimente, aşa cum l-am simţit eu prima dată. Şi este inconjurat de prieteni adevăraţi. :)
-
Lucia, tu stii sa trezesti amintiri...
A fost prima mea iubire adevarata (visurile adolescentine anterioare nu se pun) la 20 de ani. Si el a are doi baieti (de fapt, ii avea de-atunci, din prima si singura lui casatorie). Atunci m-a parasit pentru cea mai buna prietena a mea. Nu stiu ce mi-a venit, anul trecut, cam pe vremea asta m-am apucat sa-l caut pe net si pe site-urile genealogice. Poate ca simteam doar nevoia sa iert ca sa trec mai departe. Pare incredibil, dar dupa multe luni, am primit un mesaj anonim cu adresa lui de e-mail. Si, da, era el. Cateva luni am vorbit la telefon. Stia foarte bine despre cine e vorba, chiar daca acum 20 de ani fusesem impreuna doar 5 saptamani. Intre timp, nu s-a mai recasatorit niciodata. Mi-a spus ca n-a mai gasit pe nimeni ca mine. A avut perioade lungi in care a stat prin manastiri, cu intentia (nerealizata) sa se calugareasca. Baietii lui gemeni nu mai sunt ai lui, nu-l recunosc, nu-l cauta. Si el e bolnav acum, de diabet. Ar fi fost gata sa renunte la tot acum si sa revina la mine. Am spus nu. Nu ma intreba de ce, ca nu stiu...
-
Ba stii, dar nu vrei sa recunosti :P
-
Auzi, ce-ar fi sa ne spui 'mneata de ce ar putea sa fie, ca io chiar nu stiu... oO
-
Ar fi fost gata sa renunte la tot acum si sa revina la mine. Am spus nu. Nu ma intreba de ce, ca nu stiu...
Caroline, cred că ti-ai ascultat inima, asta ai făcut. :)
-
Mda... Chestiunea interesanta stii care e? Ca mi-a trecut toata durerea amintirilor de-atunci. Si nu fiindca si-a cerut iertare de zeci de ori la telefon, ci fiindca, inca inainte de a vorbi prima data cu el, eu il iertasem si i-am spus-o. Si pe urma ne-am putut aduce aminte impreuna, vorbind, doar ceea ce a fost inimaginabil de frumos odata. Nici macar n-am simtit nevoia sa ne vedem, devenise irelevant, am ramas cu amintirea, frumoasa de data asta, a ce am fost noi acum 20 ani. M-am simtit ca intr-un fel de elapsa in timp, ca in filmele SF in care te poti intoarce sa schimbi ceva in trecut, astfel incat prezentul sa-ti fie altfel. La final, ne-am dorit reciproc numai bine si mai mult noroc in dragoste de-acum incolo. Cred ca aveam amandoi nevoie de asta... :angel:
Ma intreb daca o sa reusesc candva sa fac la fel si cu ex-sotul meu... :idiot2:
Lucia, cred ca acel om de cara ai povestit tu avea si el nevoie de asa ceva. Uneori, jucam rol de ingeri pentru altii si altii pentru noi... in suferinta sau bucurie, este irelevant. Schimbarea conteaza. ;)
-
Lucia, cred ca acel om de cara ai povestit tu avea si el nevoie de asa ceva. Uneori, jucam rol de ingeri pentru altii si altii pentru noi... in suferinta sau bucurie, este irelevant. Schimbarea conteaza. ;)
Caroline, acel om care se pierduse în marea vieţii, avea nevoie să fie ascultat şi in acelasi timp, avea nevoie să dea vietii lui un sens. Avea nevoie să ia viaţa de la capăt, să îsi schimbe viata radical, să se regăsească ca om. Acel bărbat s-a schimbat si a realizat că fericirea nu se rezumă la amoruri de o noapte, la false prietenii şi crunte beţii, a realizat că în viaţă nu ai nevoie de o scenă pe care să joci acelaşi rol zi de zi, terminând în fiecare seară, înante să te bagi în pat, cu o plecăciune în faţa publicului. :)
-
Zilele trecute, fiind in delegatie la Targoviste si Giurgiu, am stat de vorba cu o serie de pacienti dializaţi, pacienţi care de 3 ori pe săptămână merg la un centru privat pentru efectuarea dializei, atât de necesară pentru rinichii lor. Boala este o experienţă de viaţă foarte serioasă, te schimbă...
Un fost ofiţer de informatii, cu gradul de colonel, unul dintre pacienţii mai prietenosi a stat de vorba cu mine si dupa un timp mi-a marturisit ca face tratament cu dializa de 15 ani. L-am felicitat sincer şi l-am intrebat care este secretul său? Mi-a raspuns ca a devenit mai flexibil in a infrunta necunoscutul si a devenit mai increzător în forţa personală. Si mai mult decat atat, si-a imaginat viata ca pe un joc, in care trebuie sa jonglezi cu 5 globuri de sticlă: MUNCA, FAMILIA, SANATATEA, PRIETENII şi SPIRITUL. Trebuie sa le mentii in aer pe toate; daca au căzut se zgârie sau se sparg... mai ales de sănătate trebuie să ai grijă. Trebuie să ţii cont că viata nu este o cursă, ci o călătorie care trebuie savurată pas cu pas. Ieri e istorie. Mâine e mister. AZI e un CADOU. Să te bucuri de el, chiar dacă te afli în ultima haltă, iar mai devreme sau mai târziu, inevitabil trenul vieţii se va opri pentru fiecare dintre noi.
-
...hm ,nu stiam ca ofiterii de informatii sunt asa de senssibili si poetici....(de ele stiam :)) . .....deci atentie fetelor.....
-
Toti suntem, inainte de toate (inainte de a fi ei sau ele, ofiteri de informatii sau manipulati etc.) oameni.
-
recent m-am ales cu permisul suspendat (in deplasare de servici) si culmea chiar ma simt f bine de ideea ca o sa fiu pieton pt 30 de zile la modul in care eu nu stiu ce inseamna transport in comun inafara de avion de mai bine de 10 ani ...
deja am aranjat de sofer si masina pt aceasta perioada, dar ce ma intriga este ca mai stresati sint sefii mei ca va fi dificil sa ma deplasez pe teren (adica nu mai pot fi "om de detoate") si ma voi rezuma doar la munca mea, lucru care consider ca ar trebui sa se intimple in mod normal, nu doar in cazuri de exceptie
concluzia a fost ca prefer sa dispar in grecia vreo 2 saptamini in perioada asta, decit sa stau sa ma cert cu ei si sa ma enervez degeaba :)
-
concluzia a fost ca prefer sa dispar in grecia vreo 2 saptamini in perioada asta, decit sa stau sa ma cert cu ei si sa ma enervez degeaba :)
inteleapta decizie, rocky
distractie maxima :thumbup:
-
Trebuie să ţii cont că viata nu este o cursă, ci o călătorie care trebuie savurată pas cu pas. Ieri e istorie. Mâine e mister. AZI e un CADOU. Să te bucuri de el, chiar dacă te afli în ultima haltă, iar mai devreme sau mai târziu, inevitabil trenul vieţii se va opri pentru fiecare dintre noi.
pasii de istorie raman la locul lor; din cadoul de azi elimin misterul de maine si vreau ca haltele sa nu incetineasca trenul ...
stati linistiti, il mentin la viteza optima nederaierii ;D
-
concluzia a fost ca prefer sa dispar in grecia vreo 2 saptamini in perioada asta, decit sa stau sa ma cert cu ei si sa ma enervez degeaba :)
Tot răul spre bine, rocky. :)
-
pasii de istorie raman la locul lor; din cadoul de azi elimin misterul de maine si vreau ca haltele sa nu incetineasca trenul ...
stati linistiti, il mentin la viteza optima nederaierii ;D
Steliana, aşa să faci! :)
-
Intuiţia. De multe ori m-am intrebat de unde provine intuitia? Din vreun fenomen paranormal? Din corpurile noastre? Si in final am inceput sa inteleg ca intuitia o capeti prin experientă. La mine funcţionează intuiţia, acel sentiment ciudat care mă face să ştiu de la prima întâlnire cu cineva că repectiva persoană imi vrea binele sau răul. Nu mi-am putut explica aceasta presimtire, care m-a ajutat in viata, in cele mai complicate situatii (examene, interventii chirurgicale, etc.).
-
Cum sa fie paranormal cand toate animalele (si s-a dovedit recent ca pana si plantele raspund diferit al sentimente diferite) simt daca vrei sa le faci rau sau nu, daca le esti ierarhic superior mental sau nu, daca exista sau nu compatibilitate... etc.
Exista multe simturi, ca intuitia, pe care le-am "pierdut", ca pret al civilizatiei. Nu ne impiedica nimeni sa le reinvatam... stau in natura noastra. :)
-
Intuiţia. De multe ori m-am intrebat de unde provine intuitia? Din vreun fenomen paranormal? Din corpurile noastre? Si in final am inceput sa inteleg ca intuitia o capeti prin experientă. La mine funcţionează intuiţia, acel sentiment ciudat care mă face să ştiu de la prima întâlnire cu cineva că repectiva persoană imi vrea binele sau răul. Nu mi-am putut explica aceasta presimtire, care m-a ajutat in viata, in cele mai complicate situatii (examene, interventii chirurgicale, etc.).
observa ce se intampla atunci cand o ignori! ;) vei avea toate raspunsurile lui, de ce?
-
trenul meu, are pana de energie. un parazit l-a scurtcircuitat. acum aluneca pe sine, fara destinatie...
-
bine ca inca sunt sinele paralele si nu incrucisate...de la nihil sine neo:)
-
.... de fapt "parazitul" a fost una din multiplele experiente ale vietii si important este ceea ce facem cu ce ni se intampla in viata :coolsmiley:
-
trenul meu, are pana de energie. un parazit l-a scurtcircuitat. acum aluneca pe sine, fara destinatie...
Nu, Steliana. De fapt, inainte de a fi scurtcircuitat, trenul tău cu cât se apropia de aşa zisa destinaţie, cu atât se îndepărta....Acum parazitul trebuie anihilat, trenul trebuie resuscitat, iar destinatia esti chiar tu, da, tu, cea care trebuie sa indraznesti sa iti reconstruiesti destinul, sa te apropii de adevărul tău până devii una cu el. Şi fii atentă la ceea ce nu se poate măsura, adică la SUFLET. :)
-
bine ca inca sunt sinele paralele si nu incrucisate...de la nihil sine neo:)
incrucisate, nu. adesea, 2 in 1!
.... de fapt "parazitul" a fost una din multiplele experiente ale vietii si important este ceea ce facem cu ce ni se intampla in viata :coolsmiley:
mai vreau o viata, ca sa pot uita!
-
Şi fii atentă la ceea ce nu se poate măsura, adică la SUFLET. :)
incomensurabilul a fost risipit; ma aplec dupa fiecare particula, sperand sa pot recompune; cat ii trebuie fragilului sa devina invincibil?
-
cat ii trebuie fragilului sa devina invincibil?
Un gram de esenta iubirii este de cele mai multe ori de ajuns... :)
-
ba,incrucisate!:P...mereu ajungem la un nod de cale ferata...acum sa vedem ACARUL pe ce line te indruma Steliana...si nu ne mai face cu ochiu" pen ca ne hipnotizezi!:)