v-ati plictisit de fetele usoare si baietii grei? oki! ia sa vedem daca va place asta...
intr-o scrisoare adresata gabrielei blebea (la anul 1984) si publicata in epistolarul alcatuit de liiceanu si editat in'87 la cartea romaneasca, andrei plesu ii face un scurt portret eseistului si gentlemanului alexandru paleologu.
"Am primit scrisoarea ta despre conu Alecu. Un cultural de contact, nu de atac, spui. Poate. Dar eu îţi zic, cu bătrîneţea mea şi cu tot dragul: fii îngăduitoare. Întîi că îndărătul lui s-au adunat cîţiva ani buni de viaţă, mai mulţi decît ai noştri şi trăiţi fără jumătăţi de măsură: a vegheat mai multe nopţi decît noi, a stat sub obroc, a supravieţuit cîtorva prieteni şi cîtorva iubite. A plîns, cum singur povesteşte, citindu-l pe Tolstoi şi pe alţii, şi a avut ceva viu de spus cui a vrut să-l asculte.
Pe scurt, a trecut prin viaţa noastră literară, sau prin viaţa noastră pur şi simplu, cu farmec, cu panaş, ştiind bine gramatica şi eticheta, împotriva unei ambianţe din ce în ce mai fruste. Pe urmă, noi, ăştia mai tineri (pot să mă strecor şi eu, furtiv, în generaţia ta?) trebuie să judecăm totul contextual. Alecu în sine e o problemă a Ťjudecăţii de apoiť. Dar Alecu în ambianţa româneasca de azi e o instanţă la care nu avem voie să ne raportăm prin spirit critic decît în subsidiar, în treacăt sau mai bine deloc. De ce? Fiindcă nu avem altul ca el şi fiindcă e simbolul unui univers pe care dacă îl uităm pierdem cei 7 ani de acasă ai bunei cuviinţe intelectuale. Putem bombăni în sinea noastră orice.
Dar: într-o lume sufocată de o lipsă de educaţie în cel mai bun caz pitorească, conu Alecu repune în drepturi cultul ceremoniei: ne învaţă cum se preţuieşte un amic şi cum se salută un potrivnic, cum se aruncă mănuşa şi cum se ridică mănuşa, cum se înjură cu amenitate, cum se tace, cum se riscă fără bravadă, cum se ţine o făgăduinţă, cum se vorbeşte franţuzeşte, cum se mimează naturaleţea, cum se obţine galanteria fără vulgaritate, cum se zîmbeşte interlocutorului cînd e idiot, cum se primeşte o înfrîngere, cum se trece sub tăcere o victorie, cum se stă la masă, cum se suportă canicula fără transpiraţie, cum se păstrează, în praful verii, albul cămăşii şi cîte şi mai cîte asemenea delicatese anexe, dar esenţiale, care, fără a ţine loc de conţinut, pot da omului şi unei epoci întregi măcar aparenţa, dacă nu substanţa însăşi a stilului.
Iubeşte-l, deci! E ultima reverenţă pe care o face veacului nostru boierimea autohtonă."