nush daca "dependent" ar fi cuvantul...mai degraba "bucurosi de prietenie".
Parca exista un topic despre prietenie, dar nu-l gasesc, asa ca spun aici ce-mi trece in dimineata asta prin cap...
Am auzit de multe ori, si de la foarte multi, ca nu (prea mai) exista prietenie si, da, e drept, si eu cred ca prietenia in sensul cel mai complet e lucru rar, moncher. Mai circula ideea ca prietenia intre femei este o si mai rara-avis. Asa o fi, dar exista si vreau io sa depun marturie pentru asta.
M-am trezit cu gandul la prietenia mea Magda si vreau sa va impartasesc aceasta mare multumire a mea.
De cand o cunosc ? De cand s-a nascut ea. Eu aveam 4 luni si eram "vecine de palier". Mamele noastre erau si ele prietene (din pacate, mama ei s-a prapadit nedrept de devreme), asa ca am crescut impreuna de la bun inceput, caci ele se ajutau pasandu-si, pe rand, rolul de bona.
Curios e faptul ca noi, mogaldetele, ne-am iubit si ne-am inteles extraordinar, chiar de la inceput. Nu stiam a vorbi, dar ne dragaleam si aveam lungi dialoguri buzofonice (vorba lui Saturnis). Va puteti imagina ca nu ne-am certat mai niciodata, nici macar pe jucarii?
Ea a fost intotdeauna o mare generoasa (a ramas neschimbata), asa ca-mi pasa tot ce avea, tot ce primea... Nici eu nu eram o posesiva, asa ca n-aveam conflicte pe chestiuni materiale.
Cand am inceput a articula primele silabe mai coerent, ea n-a putut sa-mi spuna decat "Ela", iar eu am ajuns mult prea greu la Magda, asa ca m-am oprit o vreme la "Banda".
Am fost asa, un tandem nedespartit, "Banda si Ela", foarte multi ani.
Cand ne-am ridicat copacel, am purces impreuna la cresa, apoi la gradi. Eu eram nazdravana si batausa, ea blanda si fragila. Mi-am asumat din start rolul de protectoare a ei, iar eu am devenit idolul sau.
A ramas in antologia gradinitei (dupa cum mi-a povestit ulterior o educatoare ajunsa la varsta venerabila) episodul in care eu, cocotata cu genunchii pe pieptul unui imprudent care o lovise pe Magda, ii aplicam aceluia corectii nemiloase, intreband-o din cand in cand pe ea, in pauzele de odihna intre paruieli si ciupituri, "mai dau? mai esti suparata?". si ea, intr-un final, fire buna si inima iubitoare, mi-a zis induratoare "ialta-l".
Am crescut, ne-am mutat in capetele opuse ale orasului, am urmat scoli diferite si traiectorii destul de diferite, dar afectiunea noastra a ramas continua si nestirbita de nimic. Am mai avut prietene bune (vreo trei) din care una a emigrat, una m-a dezamagit foarte... cam fiecare dintre ele a avut cel putin un moment in lungul nostru drum impreuna (masurat in zeci de ani, fiecare) in care, intr-un fel sau altul, a aruncat o mica umbra asupra relatiei noastre de prietenie. Magda niciodata. Si cred ca nici eu. Ea este unul din foarte putinii oameni cu care, in peste 40 de ani, nu am avut niciun conflict memorabil, asa incat eu una nu pot sa-mi amintesc nici macar unul minor. ea zice ca ar fi existat, vreo doua trei, fara substanta (are memorie mai buna decat mine).
Suntem oarecum diferite dar avem suflete gemene. Ne potrivim extraordinar la valori, simtire, perspectiva asupra lumii... Este intre noi o afectiune inexplicabila, care ramane constanta indiferent cat de lungi sunt perioadele in care nu avem timp sa ne vedem sau chiar sa vorbim mai mult.
In momentele foarte grele ale vietii, pe care toti le avem, am fost alaturi. A contat imens.
Concluzie: Exista prietenie si este o mare valoare a existentei.
Magda e sora mea de suflet si vreau sa-i multumesc ca exista.
