fix despre asta am vorbit azi, intre cafea si bile.
poate parea inexplicabil pentru cei din jur de ce am divortat, caci paream un cuplu foarte reusit, din exterior. el nu betiv, nu afemeiat, sot devotat, tata bun... si dupa 17 ani de mariaj am spus "stop", fiindca
singuratatea in doi devenise insuportabila pentru mine. si, cum spune Jul, el era ok, ba chiar mi-a spus, perplex, ca "am fost fericiti, de ce...?!?". Pur si simplu nu a auzit, nu a inteles semnalele mele explicite de alarma, de-a lungul multor ani, din ce in ce mai intense, nu a crezut niciodata ca amenintarile de separare ar putea deveni realitate.
Nici chiar eu nu mi-am imaginat vreodata ca intr-o zi o sa divortez, dar apare un prag peste care o ultima picatura revarsa toata nemultumirea si...gata. in interior se rupe ceva definitiv si de-abia atunci celalat pare ca se "trezeste", fara sa inteleaga mare lucru, desi a avut toate datele sa o faca...eh, barbatii...