Arhiva > Arhiva
Moralitatea de a minti
julia:
am uitat ...
referitor la tine asa ma gindeam si eu, ca ai avut libertatea de a decide sau de exprimare mai mult decat au alti copii si nu a trebuit sa dai de ziduri
micaela:
pana la un punct, da... am, sau am avut tendinta de a absolutiza ideea de adevar, dreptate etc. si da, ca si in cazul personajului din jocul ielelor, asta genera un soi de inadaptabilitate sociala... am invatat, sau am acceptat ca totul trebuie relativizat, ca muchiile si colturile trebuie indulcite.. :) ca eu insami nu sunt purtatoarea adevarului sau dreptatii absolute.... :)
da', ia zi-mi, doamna doctor de suflete, e buna aceasta libertate acordata copilului? caci si eu practic acelasi tip de relatie cu fi-mea in care am totala incredere, adica in justetea rationamentelor ei, in bunul-simt al actiunilor ei... nu i-am impus mai niciodata reguli stricte. nu a fost deloc nevoie. e si mult mai cuminte (adica mai ne-nazdravana) decat eram eu. :) ba chiar dimpotriva, m-am straduit sa-i inlatur niste incorsetari pe care si le autoimpusese... m-am straduit sa-i sporesc libertatea interioara, inlaturandu-i teama excesiva de ridicol, de judecatile celor din jur... bineinteles, totul in perimetrul bunului simt, de care aminteam.
cu fi-miu, insa, am simtit la un moment dat nevoia sa adopt niste reguli, caci nu ma mai intelegeam in privinta invataturii. dar n-a functionat. s-a razvratit adolescentin si ajunsesem la conflicte importante. pana la urma a functionat tot vorba buna, explicatia si re-explicatia rationala, argumentata, apelul la bun-simt. constrangerea despotica pe care o adoptasem exasperata de inconstientele lui n-a dus la nimic bun. acum are libertate destula, dar si am incredere in el. doar invatatura mai e obiect de polemici aprinse. :)
bit:
--- Citat din: micaela din Marți, 26 Iulie 2011, 16:48 ---da, exista o onestitate care se invata, se insuseste, care e "normata" social si pentru absenta careia nu poti da argumentul acela "ce sa fac daca m-am nascut mincinos", dar cred ca mai exista si o onestitate structurala care tine sa-i zicem, asa... vag, de fiinta respectiva (ca sa evit conceptele de caracter si temperament pe care nu le stapanesc f. bine si care uneori au oscilatii semantice :D).
unii se nasc cu trairea onestitatii inradacinata bine in fiinta lor, ca un stejar cu radacini adanci; altii invata corectitudinea sociala (mai degraba decat onestitatea), si si-o vara in personajele in care defileaza public, ca pe o papadie fragila si slab ancorata, gata sa se raspandeasca in vant, cu prima ocazie. :P
--- Terminare citat ---
Frumos spus! si mai e si adevarat. Pentru aceste cuvinte, ai tot respectul meu.
julia:
si totusi ce ne place sa fim mintiti daca e ceea ce vrem sa auzim
balanta:
ma tem ca da Julia, ma tem ca ne place sa fim mintiti uneori....adevarul stim bine ca e relativ...e drept ca exista minciuna de tip negru-alb, cand eu am fost vazuta ca am furat un creion de pe un raft dar sustin cu tarie si revoltata ca nu este asa. Si exista minciuna gri, care are limitele fine, minciuna care oricand poate fi si adevar , functie de conjuctura si trairi. Si eu urasc minciuna. Am avut corectii aplicate pt ea cand eram mica...fara sa ma fi invatat cineva sa mint, am practicat-o pentru a obtine tot ce imi era interzis pentru ca eu nu functionam dupa instructiuni de tip "nu e voie, nu e cazul, nu acum". Apoi am practicat si minciuna de tip gri, cand azi spuneam una pentru ca asa simteam si maine spuneam altceva pentru ca imi schimbam trairile si atunci nici eu nu mai stiam adevarul. Cand nu suntem stabili emotionali nu cred ca putem avea o demarcatie clara intre minciuna si adevar. Bine, am practicat si minciuna prin omisiunea adevarului. Adica nu sunt deacord daca sunt intrebata de exemplu chestii personale sa spun adevaraul numai ca asa trebuie. Acum pentru ca nu sunt sigura pe adevar si minciuna mai bine tac. Cu aia alb-negru nu ma impac.
Navigare
[#] Pagina următoare
Du-te la versiunea completă