Pentru ca zilele acestea se desfasoara Festivalul George Enescu, va propun un Remember!
„Muzica apare în cele mai îndepărtate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv că în mine nu a existat niciodată vreo frontieră între viaţă şi arta mea. A trăi, a respira, a gândi – am sentimentul sau iluzia că pe toate acestea le-am făcut prin muzică.”
„Enescu este absolutul prin care îi judec pe ceilalţi”, a spus Yehudi Menuhin. „Enescu a fost cel mai impresionant fenomen muzical de la Mozart încoace”, a adăugat Pablo Casals. Şi, ca un răspuns, „perfecţiunea care îi pasionează atât de mult pe oameni nu mă interesează. Ceea ce contează în artă este să vibrezi tu însuţi şi să-i faci şi pe alţii să vibreze”, a spus George Enescu. „Muzica este singura mea scuză de a încurca lumea.”
Mari personalităţi scriu despre Enescu şi nici una nu se apropie prea mult. Vorba lui Macedonski: „Din real ieşit afară nu mai eşti ca orişicare...”.
Noi, românii, ne mândrim cu el aşa cum ştim noi s-o facem. Optica e aburită, pentru că suntem prea aproape, prea lipiţi de geam, e al nostru.
Pascal Bentoiu a scris o carte admirabilă şi foarte pe-nţelesul tuturor şi a celor simpluţi, şi a celor foarte elevaţi, un Breviar Enescian, dar cu mulţi ani în urmă a scris şi despre capodoperele enesciene.
Ştim multe despre George Enescu. Cunoaştem Rapsodiile pe care compozitorul le numea „păcatele tinereţilor”. Ele sunt minunate, dar minunate sunt şi Impresiile din copilărie cu celebra Lăutarul. Şi Suita sătească şi Simfonia 5. Dar rapsodiile plac. Plac foarte mult. Oricui. Mă uit pe postul tv Mezzo şi văd revelaţia publicului berlinez la apoteoza dansului, la prospeţimea ritmului. Câtă demnitate conferită! Enescu era şi un om bun, cald şi generos. Tudor Arghezi povesteşte despre Ştefan Luchian: „După ce-l părăsiseră, rând pe rând, organele care fac viaţa – dacă nu plăcută, cel puţin suportabilă – plângea de o emoţie fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Muta umbră a scos o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi. O muzică dintr-o altă lume. Apoi s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: Iartă-mă, te rog. Sunt George Enescu”.
A iubit din compoziţiile sale cel mai mult Oedip. „Este opera vieţii mele”, spunea. „În tot răstimpul pe care l-am petrecut în preajma iubitului meu maestru George Enescu n-a fost o clipă în care să se fi despărţit de partitura Oedip, zi şi noapte. Nu făcea decât să lucreze la această operă ieşită din comun. Despre care putem spune: Aici putem găsi sufletul lui George Enescu.” Poate că cel mai bun, mai serios spectacol cu Oedip a fost cel cu David Ohanesian, în 1958, în regia lui Jean Rânzescu. În 1991 a fost din nou, în regia lui Andrei Şerban. Iosif Sava publică următoarea scrisoare:
„Dle Sava, Sunt mişcat de atenţia care mi se dă în cadrul Festivalului George Enescu.
La deschiderea cu Oedip unde erau enorm de multe lucruri grele, eu nu am fost invitat! David Ohanesian”
Dar şi atunci, în 1958, spectacolul a fost interzis după ce în sală, la premiera oficială, au fost invitaţi ai festivalului Enescu Yehudi Menuhin, Nadia Boulanger, David Oistrach, Carlo Zechhi, Sir John Barbirolli, guvernul şi preşedintele Republicii şi-au interzis capodopera muzicii româneşti. Au interzis-o. S-a reluat după cinci ani, schimbată, călcată cu bocancii pe suflet.
Yehudi Menuhin, care a fost cel mai devotat, celebru dar şi cel mai apropiat dintre elevii lui Enescu, declară: „Enescu a exercitat în viaţa mea o înrâurire capitală şi nu sunt singurul în acest caz. Colindaţi lumea, întrebaţi pe muzicienii care l-au cunoscut, care au cântat cu el, veţi afla exact aceeaşi reacţie. Enescu a fost influenţa determinantă în existenţa lor, şi nu numai, din punct de vedere muzical.”
Când a împlinit 50 de ani, Enescu a fost sărbătorit de lumea culturală. Regina Maria îi face un Laudatio la radio şi Radiodifuziunea îi dedică „Săptămâna Enescu”. La concertul aniversar de la Ateneul Român, Carol al II-lea îi acordă cele mai înalte distincţii ale ţării. Au scris despre el: Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Tudor Arghezi, Constantin Brăiloiu, Miron Grindea. „Şi cum toată faima ne-o întinde nouă, noi avem datoria să-i dăm lui toată recunoştinţa noastră”. Enescu a fost primit ca titular al Academiei Române. Copleşit de aceste atenţii, Enescu a răspuns: „Caut, întotdeauna, să mă conving că onorurile nu mi se adresează chiar mie, ci se îndreaptă către o stare de lucruri pe care o reprezint”. Enescu a fost un mare neînţeles. S-a admirat la el virtuozul, dar el era de fapt un mare creator. A fost silit să plece în exil şi dorul de ţară l-a topit. „Dorinţa mea cea mai statornică este de a mă întoarce-n ţară şi sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vie şi ziua aceasta pe care atâta o doresc şi o aştept.” Dar nu s-a m-a întors. Aşa a fost să fie! „S-a sfârşit. Povestea mea începe acolo, departe, pe plaiurile Moldovei, şi se sfârşeşte în inima Parisului. Am străbătut o cale anevoioasă. A fost lung, desigur, acest drum. Cât de scurt mi s-a părut!”
Sursa: Internet
Nu ma pricep sa adaug si un videoclip cu marele Enescu, dar sper ca o vor face expertii in asa ceva din comunitatea noastra! Cu multumiri anticipate!
