in seara asta o povestire " de suflet " ...
in seara asta , la ora asta , forumul e pustiu ...numai eu ce mai bantui pe aici . n-ar fi trebuit , pentru ca imi ardeau talpile sa merg cu gasca vesela la A`live , dar matusa mea a vrut altcumva asa ca , in loc sa mai ies putin din ale mele a
trebuit sa chem o Salvare ca avea tensiunea 22 ...biata de ea a vrut sa-mi faca o surpriza si...chiar mi-a facut-o .
si pentru ca ea acum doarme ca un prunc si nu mai are nevoie de mine m-am gandit sa-mi astern gandurile pe aici . in seara asta chiar asa am sa-i spun povestii : "poveste de suflet " .
cea mai frumoasa amintire a mea din vremea copilariei ( v-am mai povestit asta ) este legata de ptrecerea unei veri de neuitat pe cand aveam vreo 3 anisori la Izvorul Anestilor , un sat pierdut prin Mehedinti . pentru ca a fost si prima si ultima data cand am fost acolo ,amintirea aceea mi-a revenit adesea in memorie ca fiind cea mai fericita perioada a existentei mele . acolo am fost cu tatal meu pentru care eu chiar am fost , pana cand a inchis ochii , centrul universului . mama nu a putut veni cu noi pentru ca ea trebuia sa munceasca dar tata , fost detinut politic , nu avea un loc de munca pentru ca ori de cate ori isi gasea cate ceva de lucru iute ii venea din urma dosarul si era dat afara . asa ca in vara aceea tata era somer si , deci , tot timpul la dispozitia mea . la Izvorul Anestilor stateam la sora tatei , cea mai frumoasa taranca pe care am vazut-o in viata mea . Doamneeee , cat am iubit-o pe matusa asta a mea ...inalta , blonda , cu cei mai frumosi ochi albastri ( nu , tata ii avea pe cei mai frumosi , dar ea ii urma imediat ) si cu o gratie in mainile acelea batatorite de munca cum numai la balerine am mai vazut . habar nu am ce gene erau in femeia aceea care cand gesticula , uitai ca este o biata taranca . eleganta gesturilor ei nu am mai vazut-o niciodata la nimeni. dar ma indepartez ...
matusa mea avea o casa cu doua camere , o veranda si o cuhnie , cum se incapatana ea sa-i zica ,desi era in miezul Olteniei ,( reminiscenta a originilor ei sasesti ). camera " a buna " ne-o daduse noua si chiar era buna , pentru ca adormeam in susur de parau ( trecea prin fundul gradinii ) pe o saltea cu paie proaspete care fosneau tare placut la fiecare rasucire in pat . dormeam cu geamul deschis , astfel ca aerul tare al noptii facea ca somnul din bratele tatei sa fie adanc si plin de vise colorate .
dimineata ( siaici incepe povestioara mea ) ma trezeam invariabil in cantecul cocosilor si in zgomotul...unei copite care batea in pervaz . Stelu , asa se numea manzul , venea invariabil la fiecare rasarit de soare si ne anunta ca a venit vremea sa iesim afara . il iubeam tare mult pe puiul asta , o minune de calut , cu o pata drept in frunte de la care-si luase si numele . unchiul meu avea cei mai frumosi cai din sat , iar Stelu era parca cel mai frumos dintre toti . inca de cand am ajuns la Izvor , tata m-a urcat pe manzul asta fara sea sau frau , doar tinandu-ma el de mana , iar Stelu m-a acceptat imediat si n-ar fi renuntat pentru nimic in lume ( ca si mine , de altfel ) la placutele momente de calarie . astfel ca , inca mai inainte ca matusa mea sa ne aseze in fata castroanelor cu lapte atunci muls ( nici vorba de fiert ) si a mamaligii aburinde , eu mergeam sa-l mangai pe Stelu si sa-l trag de coama inca scurta . si acum , cand va povestesc toate astea , il mai vad cum isi scutura capul frumos si-l apleca pentru ca puiul de om care eram pe atunci sa-l poata mangaia pe bot . pentru ca Stelu , manz-manz , dar era mai pricopsit decat mine ca statura .
trei luni , cat a tinut vara , l-am avut alaturi pe Stelu si fornaitul lui prietenos.
dar a venit si momentul plecarii ... unchiul meu ( Tata Mosu , cum ii spuneam eu ) ne-a urcat in sareta cu care urma sa ne duca pana la Severin , la tren . lacrimi , imbratisarile matusii mele si mai ales , durerea despartirii de Stelu care fornaia si se agita prin toata curtea . nici macar nu a mai vrut sa vina sa-l mangai pe coama . am plecat mult dupa pranz , amagita de tata ca nu va dura mult despartirea , mintea mea de copil deja depasind toamna si iarna ce urma ,cu gandul doar la intoarcerea la gura acea de rai . la un moment dat , inspre seara fiind , l-am vazut pe unchiul meu ca opreste sareta in momentul in care urma sa intram intro padure si incepe sa strige in urma si sa suduie . in spatele nostru , cu capul plecat dar hotarat era...Stelu. cum a putut calutul ala sa se tina dupa noi , e de mirare . sareta avea inseuat o mandrete de cal ce nu era de niciun fel puturos , iar unchiul meu stia sa-l mane ca nimeni altul . cu toate astea , Stelu se tinuse dupa noi cu puteri numai de el stiute . Tata Mosu a coborat , l-a prins pe Stelu si , cu o sfoara pe post de ham l-a legat in ograda unui padurar urmand sa-l ia la intoarcere .
nu m-am mai intors la Izvorul Anestilor la gura mea de rai ,pana in 2008, adica fix dupa 50 de ani . dar asta este alta poveste ( frumoasa , pe care am sa v-o spun alta data daca vreti ). ce pot sa va spun acum este ce am aflat si eu dupa multi ani ca dragul meu Stelu, dupa plecarea noastra a tot batut cu copita in pervazul camarutei si , vazand ca nu iese nimeni sa-l mangaie pe semnul din frunte si sa-l incalece neanseuat ,s-a stins in toamna tarzie cu coama intoarsa spre fereastra de unde nimeni nu-i mai facea cu mana .
dragul meu , manzul meu frumos cu stea in frunte...
mi-e dor , mi-e tare dor de calutul copilului care am fost si sper din adancul sufletului ca el acum sa fie armasarul minunat ce urma sa fie...
poate ca povestea asta ar fi trebuit sa se intituleze " Reqviem pentru Stelu " sau...poate e mai bine "poveste de suflet "...
jul , ai spus intro postare ca dorul doare . rau...
