Arhiva > Arhiva

Nostalgie

<< < (2/37) > >>

admin:
   Cand eram copil, Sibiul era asa cum spuneam un oras tare linistit. Prin fata scolii in care invatam, treceau din ora in ora autobuzele 3 si 9. In rest, asa cate o masina ratacita. Iarna, strada se acoperea de regula cu zapada pe care nimeni nu o curata - nici nu avea pentru ce! - si din topirea acesteia, la suprafata aparea un strat subtire de gheata.
   Faceam ore dupaamiza, din cauza supraaglomerarii scolii, iar seara la 19.00 cand ieseam, era o adevarata frenezie pe strada asta care leaga Piata Cluj de Piata Cibin. Sute de copii cu patine, altii care lustruiau cate o portiune pentru a o transforma in derdelus. Iar cand autobuzul ajungea in statie, ciorchini de copii galagiosi se agatau de bara din spate a autobuzului, iar soferul, pornea incet - incet spre Cibin. Dupa o jumatate de ora "toti cei bravi" se intorceau, tarsaindu-si picioarele, tusind de la gazele pe care le inhalau, inghetati bocna...
    Doar tarziu spre noapte ne induram sa mergem spre casa. Nu ne mai saturam de povesti si cand ajungeam in dreptul primei case unde urma sa intre un coleg, mai faceam un cerc si radeam inca 10 minute, apoi continuam. De multe ori cate un parinte, vazandu-ne inghetati si uzi, dar cu chef de poveste, ne baga pe toti in casa, ne ungea paine mari cu untura si ne facea ceai de tei. Ce zile!
    Nu stiu ce ar fi in mintea unui parinte de acum, cand copilul ar intarzia 3 ore de la terminarea orelor, dar stiu ca parintii nostri ne asteptau si primeau fara grija unor tentatii care ne-ar fi putut afecta educatia... Radeau destinsi, in timp ce ne frecam mainile deasupra sobei si singurele intrebari erau despre temele pe care le aveam de facut a doua zi de dimineata. In timpul asta isi faceau pachetele pentru serviciu, invelind in hartie cerata, cate o bucata de branza, de salam de vara din acela gustos si mirosind apetisant.
   De patinat am renuntat de mult sa o fac, asa ca ce pot face este doar sa ma uit de la mantinela, Marcutza si Adria. In rest cred ca m-as descurca bine cu vinul fiert si cu cu porumbul...Trebuie sa incercam o data, sa vedem ce iese. Tin minte ca diriginta mea, o distinsa doamna, venita din Bucuresti, ne organiza asa zize sezatori, unde fiecare aduceam sandwich-uri, porumb fiert si compot si pregateam cate un program individual: o poezie, o gluma, o sceneta scurta. Pe Marius, prietenul meu din America o parte l-ati intalnit, asa ca am sa vorbesc de el ca de o persoana cunoscuta. Ne placea mult Caragiale si improvizam tot felul de cadre potrivite franturilor de dialog pe care le alegeam pentru prezentare. Apoi diriginta punea muzica, Paloma Blanca, Charlie, Fiesta Mexicana, Udo Jurgens si ne misca la dans. Nu mai stiu nimic de d-na Poleac, a plecat inapoi la Bucuresti, dar mi-a ramas in amintire ca o femeie fina, rafinata, delicata, dar autoritara in acelasi timp. Un om cu mult peste ce se cerea la o scoala de cartier, de la periferia Sibiului...

almi_gabi:
Locurile copilariei si amintirea acelei perioade sunt pentru fiecare dintre noi dragi, pline de imagini care se deruleaza acum la vremea maturitatii cu nostalgie.
Eu mi-am petrecut copilaria in Bucuresti la bunicii din partea mamei. Din pacate cu 3 ani inainte de revolutie casa a fost demolata iar bunica a primit in schimb o garsoniera la bloc. Pentru mine locurile copilariei au ramas in poze si in amintirile care se mai perinda uneori dinaintea ochilor. Strazi intregi au fost remodelate ca structura. Au disparut verdeata, casele batranesti (dalbe cu flori la feresti....), zumzetul albinelor si randunele sagetand.
N-am sa uit probabil niciodata curtea bunicilor cu tarcul gainilor, catelul jucaus al carui cotet trona langa bucataria de vara, gradina cu legume sau tufele de trandafiri si bujori ai bunicii, leganul din lemn, ciresul amar din spatele casei (ce buna era dulceata de cirese amare !) in care aveam postul de observatie catre curtile vecine si mai ales catre strada.
Totul pare atat de departe acum, parca a fost alta lume. Un taram de basm al nostru , al copiilor din cartier care ne adunam pe strada, pe la uluci si faceam toate trasnaile care ne treceau prin cap.
Unde esti copilarie ?

Ayouni:
De ceva zile bune, poate chiar saptamani, am o senzatie ciudata care nu-mi da pace. Sa fie caldura?! Ma veti intreba… nu, este cu totul altceva. Sa fie dor?!  Da... Seamana cu saudade (din toate limbile, imi place cum suna dor in portugheza, da, saudade). Am gasit explicatia si cuvantul potrivit rasfoind topicurile de pe site si dand peste unul nou creat de Admin: nostalgia! V-ati intrebat de unde vine acest cuvant ? eu da si l-am intrebat si pe el de etimologie : provine din greaca, nostos = intoarcere acasa ; si algos = durere. A fost descris ca o forma a melancoliei, ruda la randul ei cu depresia.  In termeni mai putini medicali, nostalgia este relationata cu anumite evenimente din trecutul nostru, vazute sub o lumina placuta, idilica.  Mais ou sont les neiges d’antan (unde sunt zapezile de altadata), o expresie foarte potrivita a lui Francois Villon, in acest sens. In interpretarea altora, orice timp trecut este mai bun.  Oricum, durerea intoarcerii, reintoarcerii, nostalgie, dor, las la latitudinea fiecaruia sa brodeze in continuare, se dezvolte si sa aplice acolo unde si daca este de aplicat.

Fericit tu, draga admin, ca ai un astfel de loc care a ramas aproape intact, unde te poti intoarce si unde te poti recrea din imaginatie si sprijinindu-te pe ceea ce vezi in jurul tau.  Dar este chiar dureros atunci cand te intorci si nu mai gasesti aproape nici un fel de repere; pentru ca intre timp dorinta de a distruge, prostul gust, dezordinea, dezorganizarea, uratul, si-au pus pecetea si stapanirea pe un loc ce ar fi putut insemna o apropiere de radacinile fiecaruia dintre noi.  Unde nu mai regasesti aproape nimic, unde totul iti este strain.  Sau poate ca raportul este mai curand invers, unde tu esti un strain pentru acel loc transformat si uratit.
Nostalgia de a avea radacini! nostalgia de a apartine unui loc, unor oameni. Aceasta este nostalgia mea.   Drama lui Oreste cand, intorcandu-se in tara natala, intelege ca pentru a apartine acelei tari, acelor oameni, trebui sa-si castige le droit de cite, dreptul de cetate.  Pentru el lucrurile erau mai simple, stia ce trebuie sa faca. Desi prin dobandirea dreptului de cetate nu-si dobandea nici linistea si nici fericirea, ba dimpotriva.  Urma sa ramana tot un damnat, bineinteles, un alt fel de damnat in continuare.
Voi dupa ce simtiti nostalgie ? de ce sau de cine va este dor ? intrebari retorice, desigur. Invitatie la calatorie si introspectie.

Ayouni:
o poza cu fragute nostalgice pentru postarea anterioara:

iulia17:

--- Citat din: Ayouni din Luni, 26 Iulie 2010, 14:50 ---Voi dupa ce simtiti nostalgie ? de ce sau de cine va este dor ? intrebari retorice, desigur. Invitatie la calatorie si introspectie.

--- Terminare citat ---

pai hai sa nu le lasam retorice, ca indemnul este foarte bun.
eu, din pacate pt mine, nu am radacini la tara, nici legaturi puternice cu natura. am crescut la oras si chiar si generatiile dinaintea mea tot asa. de aceea caut acum comuniunea cu natura cit si cind pot. poate oi fi trait in alta viata la vreo ferma, mai stii...

Navigare

[0] Indexul de Mesaje

[#] Pagina următoare

[*] Pagina precedentă