Moutya – dansul care s-a născut din suferințăBătaia gravă și repetată a unei tobe - ecoul unei povești vechi de peste două sute de ani, una care începe nu pe plajele hotelurilor de astăzi, ci într-un Seychelles cu totul diferit. Un Seychelles al plantațiilor, al muncii forțate, al oamenilor aduși din Africa împotriva voinței lor si al serilor în care acești oameni, după ce terminau munca, se adunau în jurul focului. Acolo s-a născut Moutya.
Trebuie să ne imaginăm Mahé, Praslin sau La Digue în secolele XVIII și XIX. Nu existau orașele și șoselele de astăzi, ci doar plantații, case coloniale și pădure tropicală. Oameni înrobiți, aduși din Africa. Ziua munceau, dar noaptea exista un moment în care stăpânii nu le mai puteau controla complet lumea interioară. Atunci se întâlneau, aprindeau focul si aduceau tobele.
Toba tradițională de Moutya este făcută dintr-un cerc de lemn peste care este întinsă o piele de animal. Înainte de dans, tobele erau așezate lângă foc. Căldura întindea pielea. Sunetul devenea mai puternic, mai profund, mai clar. Apoi cineva începea să bată ritmul. Boom... boom... boom... În întunericul tropical, sunetul putea fi auzit de departe. Și oamenii începeau să se adune. Cineva începea să cânte.
Moutya nu era doar dans, era și cântec. Unul dintre participanți începea să improvizeze versuri despre viață, despre muncă, despre iubire, despre nedreptate, despre stăpâni, despre lucrurile care se întâmplaseră în acea zi. Iar ceilalți răspundeau. Era un dialog muzical. Un om cânta, grupul răspundea, apoi apărea alt vers si alt răspuns. Uneori versurile erau triste, alteori ironice, alteori provocatoare.
Pentru că Moutya oferea ceva extrem de important: posibilitatea de a spune ceea ce în timpul zilei nu puteai spune.
În jurul focului apăreau dansatorii. De obicei, un bărbat și o femeie intrau în cerc. Nu se atingeau. Aceasta este una dintre caracteristicile importante ale dansului tradițional. Se apropiau, se retrăgeau, se provocau prin mișcări, soldurile urmau ritmul tobelor. Picioarele se mișcau aproape de pământ. Dansul devenea treptat tot mai intens, tobele accelerau, vocile deveneau mai puternice, iar în jurul lor era noaptea. Focul, oceanul si pentru câteva ore...libertatea. Libertate într-o lume fără libertate.
Aici se află adevărata forță a Moutya. Oamenii care îl practicau nu erau liberii, dar puteau cânta despre libertate. Nu puteau protesta deschis, dar puteau improviza un cântec. Nu puteau critica întotdeauna stăpânul, dar puteau spune o poveste în care toată lumea înțelegea despre cine era vorba. Moutya a devenit astfel mai mult decât divertisment, a devenit o formă de rezistență culturală.
Un spațiu în care oamenii își puteau păstra memoria, ritmul, umorul și demnitatea. Rădăcinile Moutya sunt africane. Oamenii aduși în Seychelles au venit cu tradiții muzicale în care ritmul, dansul și răspunsul colectiv aveau un rol fundamental. În insule, aceste tradiții s-au amestecat, cu limba creolă, cu experiența plantațiilor, cu influențele europene, cu viața specifică micilor comunități din Oceanul Indian. Și astfel a apărut ceva nou, nu o copie a unui dans african ci un dans seychellez.
Autoritățile coloniale britanice priveau asemenea adunări cu suspiciune si era ușor de înțeles de ce. Zeci de oameni se adunau noaptea, cântau, dansau. improvizau versuri. Uneori îi criticau pe cei aflați la putere, iar pentru o administrație colonială, aceasta nu era doar distracție. Putea fi percepută ca un pericol. De aceea, de-a lungul timpului, practicarea Moutya a fost restricționată, în special în apropierea orașelor și a locurilor considerate respectabile.
Dansul a supraviețuit însă, a continuat în comunități. Pe plaje, in sate, departe de privirile autorităților. Sclavia dispare. Moutya rămâne. Sclavia a fost abolită în Seychelles în 1835, ca parte a abolirii sclaviei în Imperiul Britanic, dar Moutya nu a dispărut odată cu sclavia. Dimpotrivă, copiii au învățat ritmurile de la părinți. Aceștia le-au transmis mai departe. Cântecele s-au schimbat, au apărut alte subiecte.
Dar cercul, focul, toba și dialogul dintre cântec și dans au rămas. Și încet, ceea ce fusese cândva muzica oamenilor aflați la marginea societății a devenit una dintre expresiile culturale ale întregii țări. Au trecut aproape două secole. Iar apoi s-a întâmplat ceva extraordinar. În 2021, UNESCO a înscris Moutya pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității. Un dans născut printre oamenii înrobiți de pe plantațiile Seychellesului devenea oficial patrimoniu al omenirii.
Ce transformare incredibilă. Ceva ce autoritățile coloniale priviseră cândva cu suspiciune ajungea să fie protejat și celebrat internațional. Și există un detaliu care îmi place foarte mult: Moutya nu are nevoie de o scenă, locul său natural este pământul. Nisipul, focul, oamenii strânși în cerc. Tobele încălzite la flacără. Și întunericul din jur. Pentru că Moutya nu s-a născut pentru spectacol.
UNESCO descrie Moutya drept o expresie adusă de africanii înrobiți în Seychelles la începutul secolului al XVIII-lea, practicată tradițional în jurul focului, cu tobe încălzite înainte de interpretare, și subliniază rolul său de expresie a suferinței, rezistenței și identității culturale.
