Islanda invizibilă – lumea elfilor, a oamenilor ascunși și a poveștilor spuse în nopțile lungi de iarnăIernile lungi ale Nordului au născut povești. Poate că nicăieri în Europa întunericul nu a lucrat atât de mult asupra imaginației oamenilor precum în Scandinavia. Timp de secole, odată cu venirea iernii, lumea se restrângea. Zilele deveneau tot mai scurte, până când, în nordul îndepărtat, lumina aproape dispărea. Drumurile erau acoperite de zăpadă, marea devenea ostilă, vântul lovea casele, iar oamenii rămâneau pentru multe ore adunați în jurul focului.
Afară începea o altă lume. Una pe care nu o mai vedeai foarte bine și pe care, tocmai de aceea, imaginația o putea umple cu orice.
O creangă trosnea în pădure. Ceva se mișca dincolo de lumină. Vântul căpăta uneori glas, umbrele se transformau în siluete, iar munții dispăreau și reapăreau prin ceață. În nopțile acelea nesfârșite s-au spus, din generație în generație, povești despre troli, spirite, uriași, morți care se întorceau și ființe care trăiau într-o lume paralelă cu cea a oamenilor.
Le întâlnim, sub diferite forme, în Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca și în întreaga lume nordică. Unele îi speriau pe copii, altele încercau să explice lucruri pe care oamenii nu le înțelegeau, iar multe transmiteau avertismente simple: nu pleca singur noaptea, nu te apropia de anumite locuri, respectă muntele, pădurea, apa și forțele pe care nu le poți controla.
Dar dintre toate țările Nordului, una pare să fi fost făcută special pentru asemenea povești: Islanda.
Pentru că aici întunericul întâlnește un peisaj cum nu prea există în altă parte. Nu ai doar nopțile lungi ale iernii. Ai câmpuri nesfârșite de lavă pietrificată, acoperite de mușchi. Ai stânci care, privite prin ceață, seamănă cu oameni uriași. Ai munți care dispar în câteva minute în nori. Ai grote, ghețari și plaje negre. Ai oceanul Atlantic lovind cu furie țărmul și vântul care poate urla ore întregi în jurul unei case izolate.
Și, mai ales, ai un pământ care pare viu. Care tremura, fumega, scoate aburi. Apa izbucnește fierbinte din adâncuri. Din când în când, muntele se deschide și din el curge foc. Noi știm astăzi de ce se întâmplă toate acestea. Știm ce este magma, cum funcționează un sistem geotermal, cum s-au format coloanele de bazalt și de ce se produc cutremurele.
Dar încercați să vă imaginați Islanda de acum cinci sute sau o mie de ani. O fermă izolată. Câteva suflete. Nicio lumină în depărtare. Niciun drum. Afară, o noapte care pare că nu se mai termină. Și undeva, în întuneric, pământul începe să tremure. Sau se aude un zgomot dinspre munte. Sau prin ceață apare o siluetă enormă care, odată cu răsăritul, se dovedește a fi doar o stâncă. Nu mi se pare deloc greu de înțeles de ce oamenii au început să-i dea un nume. Trol. Spirit. Om ascuns. Pentru că Islanda nu a creat numai un peisaj extraordinar. A creat și o lume nevăzută, care a trăit timp de secole alături de cea reală.
O lume a huldufólk, a „oamenilor ascunși”, a trolilor surprinși de răsărit și transformați în piatră, a morților care se întorc, a locurilor pe care este mai bine să nu le deranjezi și a poveștilor spuse în nopțile nesfârșite de iarnă.
Și poate că pentru a înțelege cu adevărat Islanda nu este suficient să-i vezi cascadele, vulcanii și ghețarii. Trebuie să încerci să vezi și…ceea ce nu se vede.
