In drumul meu spre casa bunicilor, dupa o zi lunga de pescuit la pastrav, mereu ma opream la un sipot sa-mi astampar setea. De fiecare data multumeam in gand celui care a curatat si amenajat izvorul acela si tot de fiecare data, ma gandeam ca odata si odata, cand am sa fiu mai mare, la randul meu trebuie sa fac un sipot.
De mult nu am mai ajuns acolo, cred ca sunt mai bine de 50 de ani. Am uitat de apa aceea binevenita si de promisiunea pe care o facusem in vremea copilariei.
Viata insa iti aduce pana la urma pasii acolo unde trebuie, iar la mine a insemnat Madagascar.
M-am bucurat enorm ca am putut si macar pentru o zi sa potolim setea celor pe care i-am intalnit in calea noastra prin sudul uscat. E un sentiment fantastic, acela ca poti sa ajuti intr-un fel direct.
Desi intr-o foarte mica masura, totusi dorinta mea de copil s-a implinit intr-un fel acolo, pe taramul malgas. Ce poate sa fie mai important insa este ca a deschis poate calea unui vis de a face mai mult pentru copiii aceia care te intampina pe drum cersind apa. Se pare ca dupa o jumatate de secol a sosit vremea pentru a multumi cumva celui care facuse sipotul din copilaria mea.
