Intre cele doua excursii, Zanzibar si Maroc am avut foarte putin timp si acela l-am folosit pentru organizarea si lansarea unor excursii viitoare. Asa ca nu am avut cum sa va transmit fotografiile si filmuletele facute. Urmeaza insa cand ma intorc sa-mi dedic cateva ore si sa va trimit ceea ce am fotografiat si filmat. Pana atunci sunt convins ca o sa vi se aseze mai bine amintirile, gandurile, perceptiile despre acel loc la care eu tin mult si il consider minunat.
Revin cu o tema, un gand pe care l-am avut atunci cand am vazut ca lumea judeca felul de a fi, de a trai, de a se gospodari, al localnicilor. Va spuneam si acolo, in sala hotelului din Stone Town in care ne-am strans cu totii inainte de plecare, ca lucrurile pe care le vezi, trebuie judecate antropologic, in dimensiunea imediat istorica si mai ales educativa. In nici un caz la impuls, fara sa incluzi perceptia intr-un cadru mai complex.
Aseara am vazut pe Netflix un documentar exceptional gandit si structurat, se numeste Babies, puteti sa vedeti trailer-ul aici:
Nici nu se putea un exemplu mai bun pentru a intelege la ce m-am referit atunci cand spuneam sa judecati oamenii pe care-i vedeti in Zanzibar si de fapt in orice tara a lumii, in contextul accesului la educatie, la bunastare, la confort. Filmul porneste de la copilasi nascuti in Namibia, continua cu unul nascut in Mongolia, unul in Tokyo si ultimul in State. Ce inteligent acest crescendo, ce bine explicata sansa fiecarui copil. Fara emotie, fara briz-briz-uri, un documentar in cel mai pur sens al cuvantului.
Daca o sa-l vedeti, cu siguranta va veti aminti de ceea ce v-am sfatuit eu: sa nu judecati la prima vedere lucrurile si in nici un caz folosind repere care tin de felul in care am crescut si dezvoltat noi. Pentru ca nu e acelasi lucru sa te nasti si sa cresti intr-un trib izolat din Namibia, este altceva in Mongolia, altceva in Japonia si altceva in State.
Privind superficial lucrurile, daca ajungi in fata unei colibe cu chirpici si vezi dezordinea din jurul acesteia, vei zice asa cum am mai auzit in grup: ce e cu lenea asta, de ce nu matura prin fata, de ce traiesc asa. Pai e simplu: pentru ca strabunicii lor au fost sclavi, dezradacinati din locurile in care neamul lor traia de mii de ani, pentru ca nu au avut exemple in jur pentru a intelege cum arata lucrurile intr-o tara moderna, pt ca nu au avut sansa la o educatie care sa le arate ce inseamna curatenia, ordinea, munca programata.
Oare putem cere acelasi lucru unui copil din Namibia, ca cel prezentat in documentar, ca a unuia nascut in State? Dar unui adult crescut in conditiile de tribalitate din Namibia si a unuia dezvoltat si educat intr-un mediu select, dintr-o tara civilizata? In nici un caz...
Va mai spuneam ca nu trebuie sa-i privim nici cu superioritate, ca noi de unde venim si ce avem. Avem pentru ca din fericire am trait intr-un context european, conectati la niste valori exceptionale create in aceasta zona. Am invatat de la romani, am invatat de la sasi, am avut o generatie fantastica, Scoala Ardelreana care a studiat la Paris, pt ca altfel, daca am fi ramas sub influente estice, inca eram departe de ceea ce avem acum.
Pentru a intelege unde eram acum 200 de ani (in timp ce Europa centrala si de vest traia in civilizatie) dau copy/paste la ceea ce scria Andrei Caramitru, punctand cateva impresii a celor care au vizitat Valahia in sec 18, inceput de 19:
▪︎ În anul 1794, prin luna aprilie-mai, englezul John Sibthorp, fiind nevoit să înnopteaze în prima localitate valahă cea mai apropiată de graniţa dintre Ţara Românească şi Transilvania austriacă, descrie așezarea vâlceană Câineni, ca fiind „un sat mic alcătuit din câteva cocioabe mizerabile”, unde, un sărman ţăran valah îi oferă călătorului englez patul său, care ”era atât de plin de paraziţi, încât l-am părăsit pentru podeaua de lut pe care, acoperit cu mantaua de călărie, mi-am petrecut restul nopţii”.
▪︎ Confesându-i-se mamei sale, într-o scrisoare expediată din Ţara Românească, în acelaşi an 1794, prin lunile iunie-iulie, John Bacon Sawrey Morritt mărturiseşte că în cursul călătoriei de la Sibiu la Bucureşti, aproape că nu a intrat în nicio casă, „nici chiar să mâncăm”, căci satele şi colibele sunt atât de sărăcăcioase, „încât am dormit întotdeauna în trăsurile noastre sau sub un pom mai degrabă decât să folosim o laviţă” (paturile fiind necunoscute pe atunci în Ţara Românească) şi „să ne umplem de păduchi”.
▪︎ Tranzitând Ţara Românească, în primăvara anului 1802, în timp ce mergea de la Constantinopol în Franţa, colecţionarul de antichităţi Edward Daniel Clarke, consemnează faptul că prima staţiune valahă de poştă este localitatea giurgiuveană Daia - „un sat păcătos”, unde observă felul de a trăi al țăranilor care vieţuiesc într-o stare de „cvasiinaniţie”, fiind „despuiaţi” de tot ce ar trebui să posede şi „întreaga populaţie este redusă la starea cea mai umilă de iobăgie”, locuind „în colibe de lut şi acoperite cu stuf, fără nici o îndulcire a vieţii”.
▪︎ În octombrie 1805, călătorul francez Louis Allier de Hauteroche, menţiona faptul că satul Daia este „o îngrămădire de câteva bordeie săpate în pământ, cu acoperişul la nivelul solului”, iar locuitorii „foarte rezistenţi la oboseală” şi având toţi, fără deosebire, „înfăţişarea cea mai umilă” sunt „umiliţi până la ultima expresie la care poate fi o fiinţă omenească, îndurând răbdători tot felul de jigniri şi de apăsări”.
▪︎ Medicul britanic William Michael, remarca în ianuarie1818, faptul că „satul în care ne-am oprit pentru a schimba caii putea foarte bine fi socotit drept sălaşul grosolan al hoardei celei mai necivilizate”, locuinţele valahe fiind „hrube subpământene”.
Potrivit acestuia "hoceagul semăna mai degrabă cu ascunzătoarea unei cârtiţe, ce, îngropându-se în pământ, şi-ar fi aruncat pe spate o grămadă de ţărână decât cu o locuinţă omenească".
▪︎ La 1824, un alt călător englez, capelanul anglican Robert Walsh, remarcă faptul că bordeiele „scobite în pământ” ale ţăranilor valahi aveau mirosul şi înfăţişarea unor morminte.
Acesta a lăsat și o mărturie privitoare la vestimentaţia locuitorilor din localitatea ilfoveană Băneasa îmbrăcaţi cu „cojoace de blană ce-şi păstrau toată lâna aşa cum este jupuită de pe spinarea oilor”.
▪︎ Prin martie-aprilie 1827, trecând prin câteva sate cu bordeie subpământene „a căror înfăţişare se asemuia unor grămezi de băligar”, căpitanul de marină englez Charles Colville Frankland consemnează faptul că aceste colibe mizerabile consistă pur şi simplu dintr-o săpătură alungită în pământ, adâncă cam de trei picioare, deasupra căreia este aruncat un acoperiş de paie şi trestie şi remarcă în acelaşi timp că „nu poate fi ceva mai decăzut decât viaţa ţăranului român”.
▪︎ Croitorul german P.D. Holthaus remarcă, pe la 1830, extrema mizerie în care se zbate populaţia Ţării Româneşti şi starea jalnică a satelor, vestimentaţia zdrenţăroasă şi hrana mizerabilă a ţărănimii valahe (care este mămăliga), precum şi faptul că în Oltenia ”satele stau ascunse în văi şi nu pot fi văzute din depărtare deoarece casele sunt în pământ".
"În aceste vizuini subpământene nu e nicio oală, niciun vas; locuitorii nu ştiu ce va să zică un pat, ei au mai degrabă un culcuş alcătuit din papură, se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei".
Vina o poartă guvernarea fanariotă care a adus prejudicii insurmontabile în timp, dezvoltării armonioase şi durabile a principatului valah pe termen lung, făcând din „Valahia turcească” - „o ţară cu desăvârșire despuiată, pustiită, jăfuită şi arsă” în veacul al XVIII-lea fanariot.
▪︎ Bogdan Bucur în lucrarea ”Devălmăşia valahă (1716-1828). O istorie anarhică a spațiului românesc”, apărută la Editura Paralela 45, în 2008.
Si a postat si doua imagini, cu caracter ilustrativ, aparținând fotografilor Kurt Hielscher și Révész Tamás:
Da, e adevarat ca au trecut 200 de ani de cand s-au scris aceste impresii, dar in acesti 200 de ani norocul nostru imens a a fost conectarea la Europa, la valori, la educatia din zona vestica si nordica, pe cand cei pe care ii vedem in Zanzibar, au trait in tot acest timp rupti de lume...
