Home again! Dupa 11 zile de Africa, dupa alte cateva zile de calatorie, sunt din nou la biroul meu, in fata calculatorului. Gata sa va povestesc ceea ce am vazut, ceea ce am simtit, sa va impartasesc din bucuria revederii cu Nuhu masaiul, sa va arat in imagini de ce sunt eu indragostit de Zanzibar.
Incep cu gandurile de plecare, incarcate de griji si dar si nerabdarea de a ajunge in acel loc iubit de soare. Reveneam dupa doar 4 luni in aceleasi locuri, urma sa ma intalnesc cu aceiasi oameni si totusi aveam emotii ca la prima plecare spre Zanzibar. Nu cunoasteam decat o parte din oamenii cu care calatoream, apoi pentru ca din septembrie se schimbasera mai multe lucruri si nu in ultimul rand pentru ca eram pentru prima oara in ianuarie acolo. Nu stiam cat de cald va fi, cum e vegetatia in perioada asta, daca savana crescuta in Mikumi ne va permite sa vedem animalele.
Am gasit un Zanzibar verde, mult mai viu decat in septembrie, era o explozie magnifica de flori a flamboya - copacul de foc. Ianuarie e perioada de coacere a mango, asa ca toate tarabele de pe marginea drumului erau pline de aceste fructe. Langa o multime de papaya, banane - cele doua gasindu-se de fapt tot anul in coacere, apoi Jack fruit, durian, portocale (erau undeva la margine de sezon). Am avut bucuria sa gasesc undeva si rambutan, fructul meu preferat. Nu era perioada lui, de aceea era rar si foarte scump. Daca in sezon, il cumperi cu 4-5 USD/kg, acum am dat pe un manunchi de crengute cu fructe...15 USD. Dar merita toti banii - sa gusti si sa te bucuri de aroma.
In savana, iarba verde luase locul celei uscate din septembrie, dar nu era atat de inalta pe cat ma asteptam. Nu ma gandisem la copaci cum arata infrunziti, de aceea surpriza a fost minunata sa gasesc acolo baobabii verzi, acccacia si tamarinul plini de viata. In orele dupa-amiezii savana arata minunat, o imagine care-mi va ramane mult timp in minte. Iarba mica si abundenta a adus mult mai multe animale in perimetru de vizitare a parcului asa ca am vazut ocazia sa vedem mult mai multe girafe, zebre, antilope, elefanti decat pana acum. Am vazut si animalele rare, leul si o parte din grup chiar si leopardul, ceva foarte rar. L-ar fi vazut toata lumea, ceea ce m-ar fi bucurat enorm, dar din pacate nerabdarea si egoismul unei persoane a facut ca regula de aur din safari "asteapta pana la sosirea urmatoarei masini" sa nu poata fi respectata, asa ca imediat dupa ce masina a plecat animalul a sarit din copac si s-a furisat intr-o gaura. L-am vazut in alergare, dar ar fi fost minunat pentru grupul asta fain cu care am calatorit in Zanzibar - sa fi profitat de sansa imensa si sa-l fi vazut cu totii, in copac.
Vremea, mai calda decat in septembrie cu 4-5 grade, iar apa oceanului "ciorba" atat era de incalzita. Noroc cu briza, de fapt un vant ce batea din est, care racorea altfel am fi resimtit mult mai tare caldura. Dimineata si seara era minunat, chiar si la amiaza, dar erau 3-4 ore de dupamiaza cand trebuia sa te refugiezi la umbra, altfel te ardeai tot.
Turisti putini, mai putini chiar si decat in septembrie, asta desi era plin sezon. Multele masuri restrictive tin inca englezii, nemtii, americanii, italienii departe de paradis. Aglomeratie am gasit doar pe atoluri, acolo unde lumea da navala sa vada imaginile picturale si iconice ale Zanzibarului. Si in safari erau turisti, ceva mai multi decat in septembrie.
Drama savanei mi-a povestit-o Nuhu, masaiul care a devenit intre timp sef peste doua sate, cel nou - construit de el si cel vechi in care s-a nascut si in care sef a fost tatal sau. Noiembrie si decembrie au fost contrar obisnuintei, foarte secetoase. De regula in acea perioada ploua in fiecare zi, cate un dus puternic, de 10-20 minute, care umple adanciturile si santurile cu apa. Anul trecut insa a plouat extrem de putin si animalele au fost supuse unei secete extreme. Imi spunea emotionat cum a gasit zeci si zeci de exemplare moarte de sete. Neobisnuit, imi povestea el, ca a vazut cate 8-10 bivoli morti impreuna, cate o turma mica de antilope. Spectacolul a fost macabru: sute de vulturi necrofagi si o multime de hiene iesite din adapost pentru a se indestula din animalele moarte de sete. Imi spunea ca are 27 de ani de Mikumi, dar asa ceva nu a vazut.
Apropo de apa. Am stat la fel ca in fiecare an la Vamos, un mic hotel de la marginea parcului, un loc modest dar curat, in care m-am simtit bine de fiecare data pt ca oamenii de acolo, in simplitatea si saracia lor fac orice sa te simti bine. Anul asta insa nu era apa in sat. Cum nu plouase, bazinele erau aproape goale si era o continua batalie pe putinul de apa care pleca spre case. Disperati, localnicii inchideau pompele consumatorilor mai mari, totul se transformase intr-un fel d ejoc soarecele si pisica. Unii inchideau, altii deschideau. Noi eram la mijloc in jocul asta, dar cum necum, mai greu, mai usor, din fericire am reusit sa ne spalam. Majoritatea celor din grup au inteles drama de acolo si asa cum am scris de la inceput "vom fi in Africa si trebuie sa acceptam si sa ne asumam un anumit disconfort", pe altii (putini si neinsemnati) i-am auzit foarte vehementi, ca de ce nu au apa ca doar sunt la hotel.
M-am convins din pacate, inca o data, ca exista oameni pe pamantul asta care nu au nici o urma de empatie, de intelegere, de repere, pt ei exista doar "EU" si atat.
Si tot despre apa, pt a se intelege cat este de "scumpa" acolo. Satele de masai nu au acces la apa, nici ei, nici animalele lor. Dimineata tinerii mana vitele spre padure, fac kilometri intregi, nu doar pentru pasunat, cat pentru a gasi cate un ochi se apa pentru a le putea adapa. Nuhu, ca sef de sat trebuie sa asigure fiecarei colibe apa necesara. Imi spunea ca pentru asta a facut o intelegere cu niste carausi, care vin zilnic cu bidoanele de apa si le lasa fiecarei familii. Pentru 100 de suflete cat numara cele doua sate plateste 100 USD pe saptamana. Poate pentru voi care cititi asta nu vi se pare o suma mare, dar acolo, 100 USD este o mica avere. Maasaii trebuie sa vanda lapte, pui, oua, capre pentru a face rost de bani si cea mai mare parte din ce castiga se duce pe apa. Dupa ce mi-a povestit despre seceta, despre atatea animale moarte si despre efortul lui de a stinge setea in sat, credeti-ma ca nu-mi mai venea sa dau drumul la dus. Simteam ca iau apa de la gura copiilor...
Sa ma intorc insa la inceputul vacantei, cand dupa doua zboruri care mi s-au parut foarte scurte de data aceasta, am ajuns in Zanzibar. Formulare, viza si apoi iata-ne in autocar. Sositi cu aproape 24 ore inainte de cum era initial in programul de excursiei (datorita schimbarii de zbor dintre Turkish si Qatar), am avut placuta surpriza sa fim intampinati cu mai mult decat jumatate de camere deja gata de check in. Era foarte devreme, dar cei de acolo s-au grabit, la fel cum au facut si cu celelalte camere, sa ni le ofere cat pot ei mai repede. Asa ca am avut parte de un early check in, unii de 6 ore, altii de doar 2. Oricum toti au ajuns in camere mai repede decat un check in normal.
Prefer locatia Marafiki pentru ca este ideala pentru un grup de oameni faini care vor sa socializeze, sa se simta intr-o intimitate in care sa poata interactiona. Este amplasata intr-o gradina bogata in verdeata dar si in tot felul de pasari si animalute. Cunosc deja pe toata lumea care lucreaza acolo si comparativ cu ceea ce am intalnit in alte parti pe insula, este un fel de insula de serviabilitate si ospitalitate. Oameni deschisi si faini, cu vorbe frumoase la ei, bucurosi si indatorati pt ca le trecem pragul. Merita tot respectul si cel outin eu personal am facut tot ceea ce este posibil sa simta asta.
Am intrat mai tarziu in casuta, desi totul era gata, am vrut insa sa vad pe toata lumea intrata si doar apoi m-am retras si eu. Nu am mai stat in aceiasi camera ca in toamna, dar a fost la fel de placut...