Zanzibar, un paradis cu istorie dramatica.Cu doar cincizeci de ani înainte de a mă naște, oameni răpiți din satele lor trăiau înlănțuiți, munceau până la epuizare și erau tratați ca niște animale. Înfometați, abuzați și maltratați, sclavii au constituit, timp de sute de ani, cea mai ieftină și mai accesibilă forță de muncă în coloniile britanice, franceze, spaniole, portugheze, belgiene și olandeze.
Nu vi se pare ciudat și ipocrit că urmașii stăpânilor de sclavi ne dau nouă, un popor destul de blând, lecții de democrație? Că ne învață cum să ne tratăm semenii?
Cu câțiva ani în urmă, când am ajuns în Stone Town, Zanzibar, am realizat, consternat, cât de aproape am fost de acest fenomen inuman. Atunci când citeam despre sclavagism, îl asociam cu epoci de mult apuse. Abia când am ajuns în fosta piață de sclavi și am vizitat muzeul dedicat sclavagismului din Zanzibar am înțeles că nu a trecut decât o generație de când aceste lucruri se întâmplau. Străbunicii mei au fost contemporani cu sclavia.
Această formă de exploatare totală nu a fost inventată în epoca marilor descoperiri geografice, odată cu colonizarea noilor teritorii. Sclavagismul a existat dintotdeauna. Cei puternici și războinici au înțeles repede că pot trăi fără să muncească: era suficient să amenințe, să atace, să înlănțuie și să țină sub teroare alți oameni, obligându-i să muncească pentru ei. Cu costuri minime. Cu hrană puțină și condiții de trai mizere.
În epocile primitive și în Antichitate, sclavagismul era practicat la scară largă. Triburile și națiunile mai puternice le atacau pe cele mai slabe, le luau agoniseala, iar pe oameni îi transformau în sclavi, folosindu-i după bunul plac. Multe incursiuni războinice se încheiau cu oameni puși în lanțuri, dezrădăcinați și exploatați până la epuizare.
A urmat Evul Mediu, o perioadă de transformări continue – unele în bine, altele în rău. Părea că lumea se îndepărtează de această practică și că se îndreaptă spre o formă incipientă de organizare mai dreaptă. Dar nu a fost să fie așa.
Lucrurile au luat o turnură complet diferită atunci când nevoia de forță de muncă a crescut brusc. Descoperirile geografice au adus coroanelor europene teritorii vaste și bogății uriașe, însă acestea trebuiau exploatate. Iar pentru asta era nevoie de muncă ieftină. Astfel, în multe regiuni ale lumii, sclavagismul a revenit în forță.
Astăzi, la aproximativ 150 de ani de la abolirea sclaviei, lumea pare să fi uitat că a existat. „Marile democrații” evită să vorbească despre acest trecut și par să aștepte ca el să fie acoperit de praf. Ar fi fost corect să spună deschis ce s-a întâmplat, să vorbească despre milioanele de oameni care au pierit, să își asume vina și să ceară iertare.
Dar orgoliul de „stăpâni ai lumii” nu le permite acest lucru. Preferă să își construiască o istorie eroică, învăluită în glorie, deși realitatea este cu totul alta: au prosperat secole la rând din exploatarea coloniilor și din munca sclavilor.
Singurul lor „merit” a fost că au descoperit cum să folosească forța și tehnologia pentru a domina.
Mă întorc însă la povestea mea, plasată la confluența a două lumi: cea arabă, din Orientul Mijlociu, și cea est-africană. Zanzibarul a fost una dintre principalele verigi ale comerțului cu sclavi – un loc de aducere, vânzare și redistribuire a acelor oameni nefericiți.
Când ajungi acolo, în acest paradis al apelor turcoaz, cu palmieri și baobabi, cu greu îți poți imagina câte drame ascunde. Cât de mult a schimbat destinul a milioane de oameni. Trecutul întunecat pare astăzi uitat.
Arhipelagul, parte semi-autonomă a Tanzaniei, a fost cândva centrul comerțului cu sclavi din Africa de Est. Pe lângă fildeș și cuișoare – mărfuri extrem de valoroase – cea mai căutată „resursă” era carnea vie: sclavii.
Comerțul cu sclavi africani datează încă din secolul al VII-lea, odată cu expansiunea islamului în Africa de Nord – cu mult înainte ca europenii să ajungă pe continent sau ca sclavii să fie transportați peste Atlantic.
Zanzibarul a funcționat, în esență, ca o imensă închisoare: locul unde sclavii erau aduși, ținuți și apoi trimiși mai departe.
De-a lungul timpului, milioane de oameni au fost capturați, transportați și vânduți. Mulți nici măcar nu ajungeau la destinație. Foametea, bolile și epuizarea îi răpuneau pe drum. Se estimează că trei din patru sclavi mureau înainte de a ajunge pe piață.
Cifrele variază, dar unele estimări vorbesc despre milioane de oameni deportați din Africa de Est spre nordul continentului sau către Orientul Mijlociu și Oceanul Indian. Dincolo de statistici însă, important rămâne faptul în sine: o tragedie umană de proporții inimaginabile.
În Zanzibar, dezvoltarea plantațiilor de cuișoare a dus la o creștere uriașă a cererii de sclavi. Insula a devenit nu doar un punct de tranzit, ci și un loc în care aceștia erau păstrați și exploatați.
Abia în 1873, sub presiunea Marii Britanii, sultanul din Zanzibar a declarat comerțul cu sclavi ilegal. Totuși, în practică, sclavia a continuat încă decenii. Abolirea definitivă a venit abia în 1909.
Și totuși, sclavia nu a dispărut. Doar s-a transformat.
Astăzi, se estimează că aproximativ 40 de milioane de oameni trăiesc în forme moderne de sclavie: muncă forțată, trafic de persoane, exploatare sexuală. Inclusiv în Europa de Est există cazuri documentate.
În muzeul sclavagismului din Stone Town există o încăpere în care sunt menționate țările unde astfel de practici persistă. Este un șoc să realizezi că fenomenul nu aparține doar trecutului.
Oricine ajunge în Zanzibar ar trebui să viziteze acest muzeu. Nu pentru a-și strica vacanța, ci pentru a înțelege.
Coborând într-una dintre camerele înguste și neaerisite în care erau ținuți sclavii, am simțit un fior rece. Oameni legați, în întuneric, zile întregi, flămânzi și fără speranță.
A fost locul care m-a marcat cel mai profund.
Sunt lucruri pe care lumea trebuie să le cunoască, pentru ca ele să nu se mai repete.
Poți alege să rămâi doar cu imaginea paradisului sau să privești și dincolo de ea. Alegerea este a fiecăruia.
Acestia erau cei care traiau din vazarea de sclavi, printre care al doilea este Tippu-Tip:
