Poveste adevărată: cine fu şi ce făcu acarul Păun
O nouă deraiere de tren, un nou prilej pentru opinia mai mult sau mai puţin publică să reia vestita expresie „acarul Păun“. Vestită-vestită, dar lumea nu prea are habar de unde vine. Fiţi pe pace, vă vom spune noi.
Ha, ha, nici măcar Google, care-i tobă de erudiţie, nu ştie mult mai mult decât: „Acarul Păun a existat într-adevăr şi ar fi rămas anonim dacă o gravă ciocnire de trenuri întâmplată acum patru decenii pe linia Ploieşti – Buzău nu i-ar fi adus o tristă celebritate“ sau „Acarul Păun – ţap ispăşitor“. Mda... „O gravă ciocnire de trenuri întâmplată acum patru decenii“ se putea spune acum patru decenii: ciocnirea avu loc în 1923.
Biblioteca Judeţeană Dolj are colecţii disparate de ziare vechi, şi o lege a lui Murphy face ca-ntre ele să nu se afle niciunul din anul care ne trebuie. În cazul ăsta, rememorarea noastră nu se va baza pe presa vremii, ci pe memoria cuiva care scotoci mai demult prin ziarele epocii şi pe la locul faptei şi publică istoria-ntr-un ziar care-ntre timp aproape că deveni şi el de epocă.
Acceleratul Bucureşti – Chişinău, ca orice accelerat de atunci, nu avea programată nicio oprire prin halte în ziua de 3 iulie 1923. În halta Vintileanca opri, dară, neprogramat: intră cu viteză într-un mărfar staţionat pe aceeaşi linie. Locomotiva acceleratului şi următorul vagon se dădură peste cap. Muriră cel puţin 60 de oameni. Cei rămaşi în viaţă şi nebetegiţi plecară în ceată după acar, şi vă daţi seama că bine nu i-ar fi prins celui căutat să fie găsit. De-aia, vreme de vreo două zile, nici nu fu găsit.
Ciocnirea zgudui regatul. Marile ziare, ca Universul (viitor Informaţia Bucureştiului, viitor Libertatea) sau Adevărul (viitor Scânteia, viitor Adevărul) scoaseră ediţii speciale în ziua catastrofei, care se petrecu înainte de ora prânzului (deci Adevărul de seară nu e chiar invenţia lui Dinu Patriciu). Acarul Ion Păun era căutat de autorităţi. Cineva-l văzuse fugind de nebun pe câmp, imediat după accident. După două zile, cum spuneam, Ion Păun, acarul navetist din Mizil, ieşi din ascunziş şi se dete tremurând pe mâna organelor de anchetă, dezminţind zvonul c-ar fi emigrat în patria bolşevicilor, URSS.
Ministrul transporturilor, raduberceanul acelor vremi, fu crunt batjocorit de ziare. De-un paregzamplu, o caricatură înfăţişa un burtos cu cioc, redingotă şi monoclu, care monologa:
„N-am eu, dragă, nicio vină:
Conştiinţa mi-e senină
Şi-mi mângâi, discret, amarul.
Anchetând, am rezultatul
Că acolo, vinovatul
E ori acul, ori acarul“.
Vinovat fu, mai precis, acarul. Săptămâni de-a rândul, ziarele ţipară că nu se poate, domnule, una ca asta, un biet acar să fie scos drept unic răspunzător pentru aşa catastrofă, mai ales că deraierile şi ciocnirile de trenuri erau frecvente, sistemul trebuia scuturat de la vârf. Cineva chiar prevesti într-o tabletă din presă că expresia „acarul Păun“ va numi, peste decenii, amărâtul pe spinarea căruia cade vina unora mari.
Şi acarul Ion Păun răspunse pentru cei 60 de morţi, dar judecătorii fură boieri şi-i dădură o pedeapsă de complezenţă: cam o lună de închisoare şi o amendă pe care ar fi primit-o de-ar fi fost prins fără bilet în trenul personal, pe ruta Mizil – Vintileanca, în caz că n-ar fi avut dreptul să umble gratis pe căile ferate, ca angajat al lor.
Peste Ion Păun mai veni cel puţin o calamitate, comunismul, dar măcar pe asta nimeni nu-l învinui c-o aduse el. Avu vreo patru copii, dintre care ăi de parte bărbătească se făcură şi ei cheferişti, ieşi la pensie şi trăi la Mizil, celebritate nehărţuită de paparazzi, până muri – prin anii ’60 sau ’70.
În zilele noastre, halta Vintileanca, prima de după Mizil cum o luai spre Buzău, nu mai apare-n mersul trenurilor: se cheamă Săhăteni. Morbida rezonanţă a numelui Vintileanca fu eradicată în comunism de consiliul local sau sfatul popular, cum s-o fi chemând, prin rebotezarea comunei. Tot comuniştii plantară porumb într-o mică arie alăturată clădirii haltei. Printre tulpini, din loc în loc, răsare azi câte-un bolovan, câte-un ciot de piatră. Şeful de gară, impiegaţii, acarii din Săhăteni ar trebui să ştie, şi poate că unii dintre ei ştiu, când pun drugii la fiert, că planta-şi trage seva din mormintele a vreo 20 de călători care-n ziua de 3 iulie 1923 se aflară în acceleratul Bucureşti – Chişinău fără acte de identitate asupra lor.
Vicarul Păun