Arhiva > Arhiva
Eminescu: Luceafarul poeziei romanesti sau nationalist?
silviu:
cu scrisoarea din 11 feb. 1871, Eminescu trimite de la Viena poema Mortua est!, care si apare in mai putin de o luna in Convorbiri literare.
"Apoi va mai trimit niste versuri de-ale mele. Bune - simt ca nu sint; poate insa sa nu fie cu desavarsire rele. Stergeti ce vi se va parea bun de sters."
poezia trece prin cateva tipare: de la primul, intitulat Elena (meditatiune), subdatat "1866 octombrie" si pana la ultimul, ce precede copia trimisa Convorbirilor, toate strofele sunt supuse prefacerilor, unele eliminate in ultimul minut.
Elena (meditatiune)
Ca lampa ce piere veghind pe morminturi,
Idee din palide-a noptilor ginduri,
Ca visul ce aripa-si uda-n amar,
Trecusi d-al sperantei feeric otar.
Nu stiu daca secoli luind in reviste
Gasire-as vun nume pe negrele liste
Ce de-ntru al mortii scheletic convoi
O parca sa-l miie in viata-napoi.
Atuncea cind magic pamintu-as deschide,
Sa bintui tarina scheletelor hide,
Sa caut icoana-ti, o galbena sor',
S-o-ating cu-a mea buza uscata de dor,
Purtind al meu suflet miros de viata
Prin noaptea cea stearpa cu aer de gheata...
a doua versiune, intitulata Mortua est - cca 1870
Ce-s zilele vietii?... ca florile albe
Ce poarta mirosul sperantelor dalbe,
Ca florile albe... o zi!... apoi mor,
Ca triste sperante in ore de dor.
Ceasornic al mortii sunt zilele toate,
Tot ceasul la groapa incet ti le bate,
Dar ochii ti-s limpezi, si rosie fata,
Si uiti ca al mortii trist cuib e viata.
Trecut-ai cind noaptea e-o abra-cadabra
Si-n ceruri de stele s-aprind candelabre,
Ce sala albastra a lumei lumina
Cu nourii palizi, cu luna regina.
silviu:
si versiunea finala
Mortua est!
Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îsi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
Trecut-ai când ceru-i câmpie senina,
Cu râuri de lapte si flori de lumina,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regina pe rând vizitate.
Te vad ca o umbra de-argint stralucita,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
O raza te-nalta, un cântec te duce,
Cu bratele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrajilor caier
Argint e pe ape si aur în aer.
Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece;
Privesc apoi lutul ramas... alb si rece,
Cu haina lui lunga culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ti ramas înca viu -
Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala,
De ce-ai murit, înger cu fata cea pala?
Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa?
Dar poate acolo sa fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc si cu poduri de-argint,
Cu tarmuri de smirna, cu flori care cânt;
Sa treci tu prin ele, o sfânta regina,
Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,
In haina albastra stropita cu aur,
Pe fruntea ta pala cununa de laur.
O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viata-i o balta de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viata-i un basmu pustiu si urât. -
Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting si când stelele pica,
Imi vine a crede ca toate-s nimica.
Se poate ca bolta de sus sa se sparga,
Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,
Sa vad cerul negru ca lumile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne...
S-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta calda ea n-o sa învie,
Atunci graiu-ti dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.
Si totusi, tarâna frumoasa si moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta
Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O raza fugita din chaos lumesc.
S-apoi... cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar stie oricine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.
A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte si ochiul te-nsala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic.
Decât un vis sarbad, mai bine nimic.
Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pân' dau în morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gândirea-mi în ce sa o sting:
Sa râd ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plâng?
La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu sa fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trait-ai anume ca astfel sa mori?
De e sens într-asta, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.
dian:
Evocandu-l pe Eminescu, am evoluat Full Member. Intamplare sau afectiune spirituala?(glumesc desigur)
silviu:
ehe!... eu sunt hero member ;D dar citind ce-a scris eminescu la 21 de ani, imi dau seama ca a trecut viata peste mine ca fumul pe pamant, intocmai ca in motto-ul poeziei strigoii :(
Navigare
Du-te la versiunea completă