Autor Subiect: Perpetuum viatorem  (Citit de 1959 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline admin

  • Administrator
  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 13227
Perpetuum viatorem
« : Miercuri, 21 Octombrie 2020, 08:55 »
Nu tin minte cum s-a sadit si cand a incoltit in mine dorinta asta nebuna de a cunoaste lumea. Ce stiu este doar ca sentimentul de a calatori, de a vedea si intelege cum traiesc alti oameni, este atat de puternic, incat nu m-am vazut oprit vreodata din asta. Ma inchipuiam a fi un perpetuum... viatorem pe care nimic si nimeni nu-l poate opri.  Si totusi, acum sunt acasa.

Pana cand portile se vor deschide iar larg, nu-mi ramane decat sa privesc prin fereastra amintirilor, sa-mi bucur mintea rulandu-mi in gand imagini, momente, experiente. Este o calatorie imaginara ce ma plimba in timp, de-a berbealucul globului. Un soi de paleativ.

Gandul m-a intors odata atat de departe, incat am ajuns in copilarie. Cand intr-o zi, tin minte ca primisem de la parinti un soi de carti de joc, pe care erau desenati oameni din intreaga lume, simbolici pentru fiecare popor in parte. Frumos si viu colorate, bucatile acelea de carton ma purtau pe o harta uriasa, in fiecare colt al Pamantului. Privind fizionomiile si costumele,  incercam sa-mi inchipui cum arata locul in care acestia traiesc.

Mintea mea de copil a asezat fiecare din acesti oameni la locul lui de pe harta. Doar acolo. Nu mi-as fi inchipuit un malgas traind in Laponia si nici un congolez in Vietnam. Acelasi sentiment il am si acum. Chiar daca m-am obisnuit oarecum cu globalizarea asta care a imprastiat oamenii peste tot, ma astept ca atunci cand merg in Scotia sa vad oameni in kilt, cand merg in Turcia sa vad oameni cu turban, cand ajung in Africa sa vad negrii. Cartile acelea colorate, pe care cred ca tata le pastreaza ca orice este legat de mine, mi-au creat un univers caroiat in mini-lumi, din care nu se poate trece dintr-o parte in alta. Fiecare om, in costumul lui, apartine si poate fi gasit doar in mini-lumea lui. Nicaieri in alta parte.

Imi amintesc cand in 1990, in drum spre Cambridge, in gara Victoria din Londra am intalnit un negru imbracat impecabil, as spune chiar usor aristocratic. Ceea ce vedeam nu se potrivea cu cartonasele mele, subconstientul imi spunea ca el nu trebuia sa fie acolo si in nici un caz asa imbracat. Pe el trebuia sa-l intalnesc intr-o alta calatorie, in Africa, altfel imbracat, in nici un caz in redingota. Am avut de atunci sute si sute de astfel de experiente, de contradictii intre ceea ce asteptam sa vad si ceea ce gaseam.

Pe o strada centrala din Frankfurt, din zece incercari de a gasi pe cineva care ar fi putut sa ma indrume, nu am gasit pe nimeni sa vorbeasca germana, in Inverness, pe taramul highlanderilor, in locul pub-urilor am dat doar de localuri care serveau mancare indiana, la Munchen in cea mai celebra berarie, Hofbräuhaus, un negru era imbracat in costum bavarez, in Austria intr-un local traditional m-a servit un pakistanez cu barbuta prinse cu bile, in Zanzibar o barca tipica acelor locuri era codusa de o italianca, iar paviolonul era sardinez. Cartile mele de joc s-au imprastiat pe harta, nu le mai pot aseza pe fiecare la locul lor.

Nu sunt un dusman al globalizarii, dar nici un fan. Inteleg ratiunile economice, financiare, politice, sociale, care au creat uriasele miscari dintre granite. Oamenii isi cauta locuri in care sa-si poata pune in valoare cunostiintele, mintea, abilitatile, sa duca o viata mai buna, in care sa poata sa-si implineasca visurile. Asa s-a ajuns ca aproape 10% din oamenii care traiesc in Germania sunt turci, de aceea gasim comunitati mari indieni si pakistanezi in Marea Britanie, de aceea chinezi peste tot. Asa au plecat si romanii nostri peste tot in lume.

Nu sunt un fan al globalizarii pentru ca stiu ca asa, incet-incet se vor pierde traditii, obiceiuri si chiar identitati. Cu timpul o sa dispara natiunile, in adevaratul sens al cuvantului. O sa mergi in Norvegia si in loc de oameni inalti si blonzi, imbracati in pluovere de lana, cu model in romburi, o sa intalnesti malezieni, indieni, chinezi. O sa ajungi in Germania si nu o sa mai gasesti nemti decat pe ici pe colo. Nu o sa mai gasesti lucruri care personalizeaza, care identifica, ci doar un urias bazar de neamuri. Pentru unul obisnuit cu cartonasele puse la locurile lor, nu este cel mai fericit lucru.

De aceea iubesc Africa si Asia, locuri in care inca mai poti intalni, popoare neamestecate, ce-si patreaza felul traditional. In care gasesti oamenii asa, acolo si unde te astepti. Inca nu am calatorit cat mi-as fi dorit pe acolo, dar atat cat am facut-o am fost de-a dreptul incantat sa gasesc cartonasele la locul lor.

Acolo unde calatoresc nu ma intereseaza infrastructura, ci oamenii. Ma incanta sa gasesc comunitati ce-si pastreaza modul de a trai social, unde pot gasi obiceiuri, mestesuguri, traditii, in stare naturala, nealterata de comercial, de turismul excesiv. Unul dintre aceste locuri a fost Madagascar, locul in care timpul a stat pe loc. Pentru mine a fost cea mai interesanta experienta pe care am avut-o pana acum in calatorii, a fost locul care m-a fascinat maxim. Nu stiu daca am sa mai revin vreodata acolo, nu stiu daca o sa mai repet experienta avuta anul trecut in tara malgasilor. Oricum, ceva este sigur: nu o sa uit niciodata soarele rasarit printre baobabi, lemurienii motaind la soare, padurile nesfarsite, florile acelea nepamantene, muntii sculptati de vant. Cel mai mult insa o sa tin minte oamenii care traiesc in acea tara. Repetitiv imi apare in gand popasul pe care l-am facut intr-un sat, undeva pe drumul nostru spre ocean. Am fost atat de impresionat si marcat de acel loc, de cei care traiau in casele din lut. Nu poti uita asa ceva. In aceea saracie, am gasit atat de multa buna cuviinta, atat de multa bucurie de a ne intalni, de a sta aproape de noi.

Sunt in asteptarea portilor deschise. Visez deja la alte calatorii, sa intalnesc si sa cunosc oameni. Pana atunci, ma hranesc din amintiri, impartasindu-va si voua cate ceva din emotiile mele din locurile prin care am trecut...