Perpetuum viatorem Nu țin minte cum s-a sădit și când a încolțit în mine dorința asta nebună de a cunoaște lumea. Ce știu este doar că sentimentul de a călători, de a vedea și înțelege cum trăiesc alți oameni este atât de puternic, încât nu m-am văzut oprit vreodată din asta. Mă închipuiam a fi un perpetuum... viatorem pe care nimic și nimeni nu-l poate opri. Și totuși, acum sunt acasă.
Până când porțile se vor deschide iar larg, nu-mi rămâne decât să privesc prin fereastra amintirilor, să-mi bucur mintea rulându-mi în gând imagini, momente, experiențe. Este o călătorie imaginară ce mă plimbă în timp, de-a berbeleacul globului. Un soi de paleativ.
Gândul m-a întors odată atât de departe, încât am ajuns în copilărie. Când, într-o zi, țin minte că primisem de la părinți un soi de cărți de joc pe care erau desenați oameni din întreaga lume, simbolici pentru fiecare popor în parte. Frumos și viu colorate, bucățile acelea de carton mă purtau pe o hartă uriașă, în fiecare colț al Pământului. Privind fizionomiile și costumele, încercam să-mi închipui cum arată locul în care aceștia trăiesc.
Mintea mea de copil a așezat fiecare din acești oameni la locul lui de pe hartă. Doar acolo. Nu mi-aș fi închipuit un malgaș trăind în Laponia și nici un congolez în Vietnam. Același sentiment îl am și acum. Chiar dacă m-am obișnuit oarecum cu globalizarea asta care a împrăștiat oamenii peste tot, mă aștept ca atunci când merg în Scoția să văd oameni în kilt, când merg în Turcia să văd oameni cu turban, când ajung în Africa să văd negri. Cărțile acelea colorate, pe care cred că tata le păstrează, ca orice este legat de mine, mi-au creat un univers caroiaț în mini-lumi, din care nu se poate trece dintr-o parte în alta. Fiecare om, în costumul lui, aparține și poate fi găsit doar în mini-lumea lui. Nicăieri în altă parte.
Îmi amintesc când, în 1990, în drum spre Cambridge, în gara Victoria din Londra am întâlnit un barbat de culoare îmbrăcat impecabil, aș spune chiar ușor aristocratic. Ceea ce vedeam nu se potrivea cu cartonașele mele, subconștientul îmi spunea că el nu trebuia să fie acolo și în niciun caz așa îmbrăcat. Pe el trebuia să-l întâlnesc într-o altă călătorie, în Africa, altfel îmbrăcat, în niciun caz în redingotă. Am avut de atunci sute și sute de astfel de experiențe, de contradicții între ceea ce așteptam să văd și ceea ce găseam.
Pe o stradă centrală din Frankfurt, din zece încercări de a găsi pe cineva care ar fi putut să mă îndrume, nu am găsit pe nimeni să vorbească germană; în Inverness, pe tărâmul highlanderilor, în locul pub-urilor am dat doar de localuri care serveau mâncare indiană; la München, în cea mai celebră berărie, Hofbräuhaus, un negru era îmbrăcat în costum bavarez; în Austria, într-un local tradițional, m-a servit un pakistanez cu bărbuța prinsă cu bile; în Zanzibar, o barcă tipică acelor locuri era condusă de o italiancă, iar pavilionul era sardinez. Cărțile mele de joc s-au împrăștiat pe hartă, nu le mai pot așeza pe fiecare la locul lor.
Nu sunt un dușman al globalizării, dar nici un fan. Înțeleg rațiunile economice, financiare, politice, sociale, care au creat uriașele mișcări dintre granițe. Oamenii își caută locuri în care să-și poată pune în valoare cunoștințele, mintea, abilitățile, să ducă o viață mai bună, în care să poată să-și împlinească visurile. Așa s-a ajuns ca aproape 10% din oamenii care trăiesc în Germania să fie turci, de aceea găsim comunități mari de indieni și pakistanezi în Marea Britanie, de aceea chinezi peste tot. Așa au plecat și românii noștri peste tot în lume.
Nu sunt un fan al globalizării pentru că știu că astfel, încet-încet, se vor pierde tradiții, obiceiuri și chiar identități. Cu timpul o să dispară națiunile, în adevăratul sens al cuvântului. O să mergi în Norvegia și, în loc de oameni înalți și blonzi, îmbrăcați în pulovere de lână, cu model în romburi, o să întâlnești malezieni, indieni, chinezi. O să ajungi în Germania și nu o să mai găsești nemți decât pe ici, pe colo. Nu o să mai găsești lucruri care personalizează, care identifică, ci doar un uriaș bazar de neamuri. Pentru unul obișnuit cu cartonașele puse la locurile lor, nu este cel mai fericit lucru.
De aceea iubesc Africa și Asia, locuri în care încă mai poți întâlni popoare neamestecate, ce-și păstrează felul tradițional. În care găsești oamenii așa, acolo unde te aștepți. Încă nu am călătorit cât mi-aș fi dorit pe acolo, dar atât cât am făcut-o am fost de-a dreptul încântat să găsesc cartonașele la locul lor.
Acolo unde călătoresc nu mă interesează infrastructura, ci oamenii. Mă încântă să găsesc comunități ce-și păstrează modul de a trăi social, unde pot găsi obiceiuri, meșteșuguri, tradiții, în stare naturală, nealterată de comercial, de turismul excesiv. Unul dintre aceste locuri a fost Madagascar, locul în care timpul a stat pe loc. Pentru mine a fost cea mai interesantă experiență pe care am avut-o până acum în călătorii, a fost locul care m-a fascinat maxim. Nu știu dacă am să mai revin vreodată acolo, nu știu dacă o să mai repet experiența avută anul trecut în țara malgașilor. Oricum, ceva este sigur: nu o să uit niciodată soarele răsărind printre baobabi, lemurienii moțăind la soare, pădurile nesfârșite, florile acelea nepământene, munții sculptați de vânt. Cel mai mult însă o să țin minte oamenii care trăiesc în acea țară. Repetitiv îmi apare în gând popasul pe care l-am făcut într-un sat, undeva pe drumul nostru spre ocean. Am fost atât de impresionat și marcat de acel loc, de cei care trăiau în casele din lut. Nu poți uita așa ceva. În acea sărăcie, am găsit atât de multă bună-cuviință, atât de multă bucurie de a ne întâlni, de a sta aproape de noi.
Sunt în așteptarea porților deschise. Visez deja la alte călătorii, să întâlnesc și să cunosc oameni. Până atunci, mă hrănesc din amintiri, împărtășindu-vă și vouă câte ceva din emoțiile mele din locurile prin care am trecut...
