Autor Subiect: Casolt, in povestea ultimului sas  (Citit de 2520 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline admin

  • Administrator
  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 13226
Casolt, in povestea ultimului sas
« : Duminică, 02 August 2020, 19:57 »
Ai crede ca un sat mic, departe de interesul turistic, despre care nu vorbeste nimeni si nici chiar internetul nu gaseste nimic, nu are ce-ti arata, nu poate nimic a-ti povesti. Locurile astea in care pasesti ca intr-un decor de film ce nu mai este folosit, in care la orele fierbinti ale amiezei de vara nu intalnesti tipenie de om, in care timpul si chiar ceasul cocotat pe turla bisericii a stat pe loc, dau senzatia unei pustietati rurale, a unul loc vlaguit de viata.

Pe mine chiar locurile astea ma incinta, ma incanta sa le descopar povestile. Chiar daca incep cu „a fost odata”, chiar daca acum mai pot gasi doar cuvinte, stiu ca satele acestea imi pot oferi, cu un pic de interes si noroc, povestiri interesante.

Asa ca azi, am pus degetul pe harta aproape de Valea Hartibaciului, pe Cașolț sau Kastenholz, cum i se spune pe germana.

Am incercat traducerea, ea apare ca „buxus”, arborstul acela mic,  ornamental cu frunze vesnic verzi, din care se fac de regula gardurile vii. Este probabil o metafora, „satul vesnic viu”. Strabatandu-l insa acum nu ai aceasta senzatie.

Cu siguranta ca a fost viu atata timp cat pe aici au trait sasii, cu dichiseala lor, cu grija caselor, cu stiinta lor de a da culoare locurilor. Dupa ce au plecat, multe s-au naruit, casele au devenit terne,  iar ordinea si pitorescul ulitelor a ramas doar o amintire.

Satul acesta este foarte aproape de Sibiu, sunt doar 18 km pana acolo, asa ca in cateva minute am ajuns in centrul satului, unde este amenajat un soi de parc pentru joaca celor mici. Copii n-am vazut deloc pe acolo, asa ca inclin sa cred ca amenajarea aceea a fost la fel ca multe astfel de „proiecte” in tara noastra, doar pentru a mai aduna cativa bani in buzunarul unora. Asa am vazut ceva preocupare de a moderniza satul, am vazut ca au canalizare, dar oamenii se plang ca nu functioneaza si deseori se trezesc ca mizeria in loc sa-si ia calea spre statie, le intra inapoi in case. Am vazut la porti tras si gazul, dar locanicii nu s-au racordat, este probabil prea scump pentru ei si prefera inca lemnul.

De acolo, de la parc, am inceput sa ma plimb prin sat, luand casa cu casa, incercand sa-i ghicesc „nasterea” si fotografiind-o. Toate sunt construite intr-un evident stil sasesc, cu cele doua ape ale acoperisului taiate de o alta, in fata. La unele am intalnit cu incantare acele lucarne „ochi” care personalizeaza atat de tare Sibiul si am admirat in mod deosebit frizele in forma de soare de pe partea superioara a fatadei. Am dat la fel ca in alte sate sasesti de aceleasi porti de caruta inalte, minunat decorate in forma de soare. N-am regasit insa forma clasica de sat sasesc, nu mi-a dat senzatia unei fortificari, asa cum am gasit-o in alte parti. Explicatia am gasit-o ceva mai tarziu.

Am ajuns apoi la o cladire inalta, abandonata si m-am intrebat ce ar fi putut fi pe vremuri acolo. Dupa acea cladire urmeaza un sir de case adevarate opere arhitecturale rural sasesti, trebuie sa fi aratat grozav de frumos in ansambul, atunci cand erau animate de viata. Acum par parasite.

O cladire diferita mi-a atras atentia asa ca am luat-o in acea parte si pe cadrul portalului de intrare am dat de anul in care s-a construit: 1785. Deci acum 250 de ani. De aceea mi se parea diferita, era mai veche decat cele din jur, care nu aveau nici una mai mult de 150 de ani.

Am simtit ca cineva se uita insistent la mine si mi-am intalnit privirile cu cel care ma privea. Am salutat ca asa este frumos la tara si pentru ca fotografiam am tinut sa explic ca este placerea mea de a descoperi locuri si povesti. A dat aprobator din cap si l-am simtit ca ma invita la vorba. Nu mi-a trecut nimic prin cap decat o intrebare: „V-ati nascut aici, in sat?”.

De la intrebarea asta am ajuns la alte zeci, poate chiar mai mult de o suta. Iar discutia s-a transformat intr-o povestire de mai bine de o ora si jumatate. Norocul meu a fost fantastic: am dat de ultimul sas din sat. Nu se putea sa gasesc pe nimeni mai potrivit pentru a-mi explica ceea ce vazusem, dar si alte lucruri. Asa ca acum va pot povesti cateva lucruri despre sat, despre cum era o data.

Casolt are 277 de case, asta a fost primul lucru pe care l-am aflat. Apoi ca aici au trait sasi si intr-o mai mica masura romani si rromi. Sasii au fost cei care au fondat acest sat, a carui vatra a fost mutata in timp de trei ori. Acesta era explicatia pentru ca nu gasisem linia clasica de fortificatie, la fel ca in alte sate. Sasii aveau pamant, vite, iar romanii lucrau la ei, unii mai vrednici chiar in arenda. Cu timpul, cei harnici si care au stiut a agonisi, au reusit sa-si cumpere cate un petec de pamant, asa ca in timp s-a format o comunitate romaneasca care nu mai era nevoita sa lucreze la sasi. Acestia si-au construit, incepand de la pod, o zona a lor, fara vreo legatura cu cea saseasca. Casele lor seamana intr-o oarecare masura cu cea a sasilor, dar poarta distinctiv pe ele cate o cruce.

Pe langa biserica evanghelica saseasca a aparut si una ortodoxa a romanilor. Ai nostri insa nu si-au construit si un camin. Il foloseau pe cel de pe ulita saseasca atunci cand aveau nevoie, pentru  nunti si baluri, platind chirie la comunitatea germana. Nu aveau nici randuielile sasilor: mese, banci, vesela, tacamuri pentru evenimente. Tot la sasi apelau si pentru astea.

Cladirea aceea mare, a carui scop nu-l gasisem fusese caminul cultural al sasilor. Construit prin contributia si munca lor, a servit mult timp inalnirilor lor, iar tot ce era necesar se tinea in ordine, sub cheie in casa parohiala, acolo unde statea preotul lor. Imi povestea Simon, pentru ca asa se numeste sasul cu care m-am imprietenit, ca aveau permanent evenimente acolo, ca totul era atat de frumos si viu. Se canta, se dansa, lumea era plina de bucurie. Satul avea fanfara din 30 de instrumentisti, iar traditia fiecaruia se transmitea in familie. Imi spunea el ca a mostenit un trombon de la bunicul lui, ca instrumentul era grozav, mestesugit de un ungur vestit pentru ceea ce iesea din atelierul lui. Era suparat ca in urma cu vreo doi ani, ii fusese furat.

In timp ce-mi povestea parca aveam in fata alaiul colorat al sasilor, cu fanfara in fata, cum intra in camin. Imi inchipui ce atmosfera trebuie sa fi fost pe vremuri, ce obiceiuri frumoase si pline de farmec. Din pacate totul s-a pierdut, o buna parte cand a venit comunismul, atunci cand li s-au adus primari din alte parti, care fara educatie, fara spirit, fara sa priceapa felul de viata a sasilor, au afectat mult felul in care acestia isi tineau obiceiurile. A venit apoi gandul plecarii, tot mai multi nu-ai mai doreau nici macar un minut in tara in care traisera linsititi peste 800 de ani. Nimeni nu se mai preocupa de petreceri, de viata sociala odata atat de prezenta aici. Era o emotie colectiva cu un singur scop: „plecarea Sus”. Pentru ei „Sus” inseamna RFG, speranta unei vieti mai bune, normale, fara colectivizare, fara biruri, fara pumnul in gura.

Au plecat multi si inainte de revolutie, dar cei mai multi au reusit sa scape si sa se stabileasca in Germania, dupa 1990. Asa ca dintr-un sat in care traia o colectivitate veche de sute de ani care numara in vremurile bune spre 400 de suflete, s-a ajuns la un singur sas. L-am intrebat cum a ales sa ramana, ce l-a facut sa stea aici, cand toti sasii lui plecasera. A ales pentru a-si ingriji bunica, cea care-l crescuse de fapt, si pentru ca ea nu dorise sa plece, a stat cu ea aici. A mai plecat, a si lucrat acolo, dar sufletul lui a ramas acolo unde s-a nascut, asa ca intotdeauna s-a intors. Nu are nici macar un gand sa plece, mai ales acum ca un prieten de a lui s-a intors si sta la cateva case mai jos.

Imi povestea Simon ca aveau scoala lor, care era plina pe vremea lui. Se preda in limba germana, dar acasa vorbeau saseste, o saseasca ce nu semana deloc cu cea a altor sasi din jur. Fiecare sat avea dialectul lui, iar asta venea din locul din care migrasera incoace.

Acum scoala este intr-o semiruina, este ocupata de cateva familii nevoiase de rromi. S-a discutat la un moment dat sa se vanda, dar pana la urma a ramas in folosinta temporara a acestora.

In Casolt existau doua vecinatati, una „insorita” si una a partii de strada cu umbra. Foarte inedit modul in care isi organizasera si impartisera satul. Vecinatatile sunt forme pe care noi romanii din Ardeal le-am cunoscut, dar stiu ca celor din alte parti le sunt necunoscute. De aceea va dau o explicatie, pe cea a lui Gerhild Rudolf, referent cultural și directoare a Centrului de dialog şi cultură Friedrich Teutsch al Bisericii Evanghelice C.A. din România:

„În cadrul vecinătăților (Nachbarschaften), oamenii, vecinii se ajutau în treburile gospodărești precum construcția unei case, a unei fântâni sau cu prilejul unui eveniment. În cazul unei înmormântări, de exemplu, se ocupau vecinii de toate aspectele organizatorice, iar membrii familiei afectate puteau jeli. În acest fel comunitatea se organiza într-un mod eficient și structurat”.

In satele sasesti exista un puternic spirit al comunitatii, interesul colectiv prima in fata celui individual. Asta a fost secretul bunastarii lor si de asemenea a faptului ca exista o egalitate intre membrii comunitatii. Nu existau bogati si saraci, aveau case asemanatoare ca dimensiune, pamant atat cat sa poata lucra si trai fara probleme. Erau excelenti agricultori. Imi povestea Simon ca aveau vie si imi arata un loc peste deal. Si completa, subliniind: sasii aveau aici soiuri bune si le ingrijeau pe masura. Toamna ingropau butasii, nu-i lasau expusi frigului. Satul avea sute de bivoli care erau folositi mult la munca. Aveau si vaci si oi si capre, iar colectiv tineau materialul de prasila: taurul de bivol, cel pentru vaci, tap si berbeci. Toti contribuiau la asta.

Acum satul mai are doar cateva vaci, nu mai multe de 70. Mai exista o ferma in care sunt crescute vaci de lapte, oi si capre.

Biserica evanghelica este bine intretinuta si functionala, dar pentru doi sasi nu se poate tine slujba si firesc ca nu au nici preot. Imi spunea insa ca uneori, se strang toti sasii de prin satele din jur si invita un preot din Sibiu. Se tine o slujba ca pe vremuri, iar la casa parohiala se pregatesc gogosi si henclesch.

Am povestit cu Simon despre sasii plecati, daca se intorc in vacante „acasa”. Mi-a spus ca sunt multi care vin, dar copiii lor, care nu sunt legati in nici un fel de Siebenbürgen, nu ajung pe aici.

La portile caselor vazusem un soi de trovanti, insa nu am fost sigur ca asta si sunt. L-am intrebat pe Simon si mi-a confirmat ca sunt „pietre care cresc” si ca se aduc dintr-o cariera din apropiere. Acolo nisipul a conglomerat, formand aceste ciudate pietre. Am ajuns si acolo, se afla pe drumul Sibiu – Agnita, pe partea stanga, intre Daia si Cornatel.

Am aflat cu bucurie de la Simon, pe care cu siguranta am sa-l vizitez din nou, ca exista in lucru doua monografii ale satului, ori asta este foarte important pentru intelegerea peste ani a rolului sasilor, a felului in care noi romanii am interactionat cu ei, a schimbarii educative din comportamentul nostru. Romanii care au trait pe langa sasi au devenit ordonati, au invatat a pretui munca facuta cu rost, au copiat pe alocuri felul in care acestia se organizau social.

Raman un mare admirator al lor, le sunt extrem de recunoscator pentru cea au facut in zona in care m-am nascut si traiesc. Simt nevoia sa arat si celor care nu i-au intalnit, nu i-au cunoscut, ce a insemnat sa ai un asemenea exemplu langa tine. Unii inteleg, altii insa coplesiti si orbiti de un nationalism ciudat si extrem nu pricep...Dar nu scriu pentru ei, ci pentru voi, ceilalti.

Asta a fost duminica mea, asa am vrut sa mi-o petrec, intr-o fosta lume a sasilor.











IMG]http://photo.singlescamp.ro/wp-content/uploads/2020/08/IMG_0427.jpg[/IMG]


Cladirea mai inalta este fostul Camin Cultural al Sasilor din Casolt, cel despre care v-am povestit


Casa tipic saseasca


Un ansamblu de case, construite la inceput de secol XX. Respecta arhitectura traditional saseasca si conditia de a fi toate la fel ca inaltime. Singura cladire mai inalta era biserica, doar ea putea sa domine satul.









Scoala Saseasca din Casolt. Aici invatau cateva zeci de elevi, in limba germana. Acum este adapost pentru cateva familii de rromi.












Biserica Evanghelica din Casolt












Trovanti, "pietrele care cresc"

Zona romaneasca a satului:

















Trovantii si cariera in care i-am vazut: