Hara Oasis – paradisul născut din iubireUn dar divin este acea vale dătătoare de viață, ce poartă apele lui Dadès și ale lui Imini mai bine de o mie de kilometri, din Înaltul Atlas până în uriașul Atlantic. Ce simte oare Draa atunci când se prăvale cu putere și bogăție din înălțimile stâncoase? Când vede cum înverzește totul în cale, ce bucurie îi umple sufletul știind că două milioane de palmieri și două sute cincizeci de mii de oameni trăiesc datorită ei? Dar atunci când, uneori, în arșița verii sahariene, sfârșită de puteri, își pierde apele în nisipurile de după Tagounite?
Am văzut-o sprintenă, cum scaldă pământul roșu din jurul perlei învelite în caramel, Ouarzazate, apoi am urmărit-o în drumul ei domol spre Zagora. După o vreme, am poposit amândoi într-un loc pe care mi l-aș dori paradis atunci când voi fi doar o amintire.
Lăsam în urmă Jebel Kissane, cu forma sa de vas de tajine, lăsam vârfurile semețe ale Atlasului, a căror zăpadă nu este stinsă nici de dogoarea soarelui roșu al Saharei. Și Ouarzazate, cu kasbah-urile sale modelate în lut.
Ziua se îngâna cu noaptea, iar ultimele raze, ce nu se dădeau plecate, aruncau văpăi roșii pe stâncile de peste râu. Palmierii din oază se scufundau încet în noapte, în timp ce caravana noastră străbătea aleile vechiului mudbrick. Siluete de ziduri înfipte în cer, forme bizare, colbul potecii, răcoarea serii de deșert.
Am ajuns, dar nu știam unde. Cred că același sentiment îl aveau cei din caravanele venite din Timbuktu sau din Africa sudaneză când, căutând răcoarea văii Draa, după mai mult de cincizeci de zile de străbătut Sahara, ajungeau în oaza de palmieri.
O pădure luxuriantă de palmieri uriași înghițise orașul-fantomă El Hara. Acolo se așezaseră evreii izgoniți din Spania, după ce ultimul sultan, Boabdil, își predase pumnalul Regilor Catolici, Ferdinand și Isabella. Pribegind în căutarea unui nou adăpost, au găsit acel loc binecuvântat cu apă și nu numai. Pe acolo treceau caravanele bogate în mărfuri, în drumul lor spre Ouarzazate. Comerțul era la doi pași... Așa că nu le-a fost greu să se hotărască să se așeze în oază. Au construit fără meșteri, fără bani, doar din ce au găsit acolo: lut și lemn de palmier. Cu mâinile și, da, cu multă, multă minte. Au știut să păstreze răcoarea ziua și căldura noaptea.
Dar caravanele au trecut tot mai rar pe acolo, din ce în ce mai puține, până când nu s-a mai zărit nicio cămilă venind din deșert. Vremurile s-au schimbat, iar El Hara a fost părăsit. Doar câteva familii nevoiașe de berberi negri și-au mai găsit acolo adăpost, însuflețind ruinele...
Într-o zi a ajuns acolo, cu un grup de prieteni, Juan Antonio Muñoz, un mare fotograf spaniol. A fotografiat și a fotografiat, și iar a fotografiat. A plecat și s-a întors. Și iar a fotografiat. Nu se mai sătura de priveliștea de vis, pe care am descoperit-o și eu într-o dimineață...
Locul este atât de frumos, atât de pastelat, atât de armonios modelat — există acolo o armonie paradisiacă. În depărtare, conturate de zăpadă, vârfurile Munților Atlas. În față, un deal dezgolit, colorat în toate nuanțele plăcute ochiului. În spate, amfiteatrul uriaș al oazei de palmieri, iar la picioare curge însuflețitorul Draa. O perspectivă gigantică — nu știu să fi văzut una asemănătoare...
Mi-am bucurat ochii, scăldându-i în oglinda apei, plimbându-i într-o mângâiere a vârfurilor palmierilor, jucându-i pe făclia dealului... Am plecat de acolo vrăjit, trecând printre ruinele fantomatice și palmierii gemând sub povara miilor de curmale...
Juan și-a petrecut dimineți, amiezi, seri și nopți acolo, îndrăgostit de El Hara. Locul acela a devenit pentru el o pasiune, una obsesivă. A revenit de zeci și zeci de ori.
Ea. Nu știu cum o cheamă — mi-a spus, dar eram prea năucit de frumusețea locului ca să mai fiu atent la altceva. De aceea, până la următoarea întâlnire, cea din aprilie, o voi numi simplu: Ea.
Juan s-a îndrăgostit de Ea. Iar din dragostea dintre un spaniol și o marocană berberă s-a născut Hara Oasis. Acea mică lume în care am înnoptat la întoarcerea din deșert. Nu era încă pe deplin gata minunea lor, pentru că așa poate fi numită creația iubirii lor. S-au jucat de-a frumosul cei doi oameni și au clădit un paradis în paradis.
Am făcut o mulțime de fotografii dar am preferat să-l las pe Juan să-și prezinte, prin ochii lui de artist, paradisul...
Am revenit aici. Și apoi am revenit din nou. Cu aceeași așteptare și aceeași dragoste.
Totul era la fel de minunat, însă râul din spate scădea pe zi ce trece. De la tumultul pe care l-am întâlnit prima oară, s-a transformat într-un pârâu liniștit, care își croia drum printre mici insule. Apoi au rămas doar câteva bălți.
Acum doi ani nu mai era nimic la suprafață. Râul continua să curgă, dar la 12 metri sub pământ.
Juan a reușit să-l capteze și să aducă la lumină „comoara”. Apa clocotește acum într-o piscină superbă și hrănește grădinile din Hara Oasis.
