Am ajuns la 52 de ani, o viata in spate cu suficiente tentative de relatii.La fiecare din ele am crezut ca am gasit sufletul pereche.Din greselile lui sau ale mele, s-au daramat toate.
Anii de singuratate isi pun amprenta pentru ca m-am obisnuit sa traiesc confortabil eu cu mine insami, intr-o libertate sa-i spunem specifica celor singuri, cand nu dai socoteala nimanui de timpul tau liber, cu tabieturi greu de lasat deoparte.Nu stiu daca atitudinea mea de a nu mai crede sau spera la un suflet pereche(atentie, eu ma refer doar la mine, nu generalizez in nici un caz!) se cheama maturitate, intelepciune, dar macar nu mai am nelinisti, gol sufletesc, intrebari de genul unde este el, ce grea e singuratatea, etc).
Primul articol pe care l-am postat pe forum se chema
Singuratatea alergatorului de cursa lunga.Este exact ceea ce sunt:sper ca viata mea sa fie lunga, fac eforturi sa-mi fie bine-este o cursa a unui alergator.Probabil ca majoritatea ar considera ca implinirea intr-o relatie e legata si de suflet si de trup.Eu nu! Pentru mine comunicarea este primul criteriu de selectie intr-o ipotetica relatie.Partea sexuala(ca tot suntem pe topical in cauza) e lasata undeva in spate, n-as zice ca am facut parte din vreun ordin de calugarite, ba dimpotriva:credeti-ma ca am fost o nonconformista.Cu trecerea anilor, atractia asta trupeasca, feromonii ii cam lasi in urma!
Postez aceasta explicatie, tocmai ca sa nu fiu acuzata de duplicitate, ipocrizie, etc.
Nu uit sa mentionez ca reteta mea e presupun-suficient de rar intalnita ca si idée de relationare.
