am vazut recent un filmulet, mediocru de altfel, dar care mi-a aprins unul din beculetze..
(va povestesc imediat ceva despre el) .. titlul e: concediu de casnicie,(hall leave?) sau asa ceva
revelatia dupa acest film a fost urmatoarea: intreaga filmografie romantica, de dragoste, sau cum s-o chema, pune problema din perspectiva exclusiva a ... femeii si niciodata nu trateaza corect situatia, cuprinzand si ceva real, vazut din postura barbatului..
adica, in general, un film are succes daca la final cei doi reusesc sa se descopere unul pe celalalt, se indragostesc unul de altul si isi dau reciproc privirea aia incarcata de sensuri si promisiuni de granit, infailibila until death will do them apart, etc, etc, etc.. heheeee.. stim noi cum e cu juramintele aste, nu?
(e adevarat totusi si ca nu se vorbeste (mai) niciodata de ce se intampla dupa juramintele si privirea de granit cu cei doi eroi..
ei, filmuletul asta arata (prin contrast cu portretul barbatului filmografic puternic, musculos, bronzat, hotarat si supercapabil cu privirea lui de granit..) barbatul de langa noi, destul de incomplet fericit in timpul casniciei, caruia nu-i sta mintea decat la sex, sex pe care nu-l capata indeajuns cu sotia si in casnicia in care totusi crede.. barbatul care se masturbeaza in masina, jenat dar fara alta solutie atunci cand sotia ii spune, faked, ca o doare capul, barbat care e totusi tentat sa intoarca capul pe strada dupa alte femei desi stie ca va fi imediat condamnat pentru asta, care vorbeste despre ce vede in termeni directi, cu gestica, doar atunci cand se crede neobservat de nevasta, si care are totusi nevoi mai mari decat oferta..
si asta e realitatea, pana la urma, nu? de ce ne ambitionam oare, noi, femeile, sa credem ca barbatul poate fi fericit in colivia monogamiei?
