dragilor,
cate necazuri incap intr-un suflet ? cata putere primim atunci cand suntem bantuiti de intrebarea ' de ce mie, de ce eu' ?
fiecare are o poveste personala, un divort, o parasire , o boala, o disparitie , o intalnire miracol , o famile reusita , o tristete inecata in aburi , un copil cu probleme , un serviciu care scartiaie , o afacere care nu mai functioneaza la parametri stabiliti ...
ne caram povestile si cautam sprijin si sustinere pentru ' nu mai pot ' desi fiecare stie ca mai poate , dupa ploaie vine soare pentru ca mai apoi sa vina norul negru si sa acopere tot pentru ca in acest timp sa ne refacem puterile pentru a continua....
lupta personala cu boala e cumplita si inaltatoare ...exista o speranta de care fiecare se agata si atunci totul devine posibil, valorile se amesteca, prioritatile se schimba si omul din noi e mereu altul.
pentru cei care sunt alaturi celui ce a declarat razboi suferintei , impactul e infiorator...sa minti sau sa spui adevarul? sa-ti vada lacrima sau zambetul scrijelit in coltul gurii ? sa vrei sau sa depui armele alaturi de cel drag sau sa minti ca nu s-a inatmplat nimic grav?
sa va spun o poveste adevarata , traita in adevar si ascunsa in spatele lacrimii pentru ca mai apoi sa fie alimentata de iluzii ....
era o fata frumoasa , cu o familie reusita , un sot bun , un serviciu minunat...ce-si mai putea dori ...sanatate...
si ...aceasta s-a revoltat pentru atat de mult bine vazut , a trimis sageti nemiloase care au reusit sa o transforme in cateva luni intr-un ocean de nefericire ....
sotul i-a murit stupid ...plecase la un control de rutina si doctorul l-a oprit in spital sub sentinta ' daca nu te operez , mori in sase luni '...
ea nu era lnaga el , serviciu o trimise departe de casa asa ca a asistat prin telefon la tot ce se intampla la sute de km....insa...sotul nu s-a mai trezit din anestezie ...
s-au intalnit in bisericuta de cartier ...el intins pe o masa din mijloc , ea la capataiul lui , mangaind lacrimile intepenite pe obraz...era atat de frumos ! si atat de tacut !
soarele de august o atingea cu tandretea pe care mainile lui au facut-o multi ani ...si ea credea ca el s-a ascuns intr-o raza si a luat-o acasa sa se simte mereu femeie ....
fals...
doua alunite rebele s-au dus la analiza odata cu o bucata din stomacul tatalui ei ...
rezultatul : nev pigmentat = viata , tumoare = plecare ....
apoi a plecat intr-o delegatie intr-o tara straina , nu a avut incotro ....
la intoarcere pe aceeasi masa in bisericuta de cartier , tatal ei se odihnea pentru totdeauna...
i-a acoperit obrazul cu lacrimi de ceara si a strigat inabusit :'' v-ati vorbit amandoi sa ma lasati singura pe pamant ! de ce si tu , tocmai tu cel mai iubit dintre inteleptii pamantului ?''
relatez aceasta ' poveste ' dupa sapte ani si simt ca atunci zbaterea pleoapei condamnata la viata si ghiara din piept ce trece doar la comanda ....
deci...se poate ...
ani in sir a crezut ca daca se va intinde pe covorul albastru din sufragerie si daca va implora sa vina marea pentru a spala tot, respiratia ei va fi egala cu a oricarui trecator....
ani in sir a negat faptele si a construit vapoare de gand ce au purtat-o in realitate in tari necunoscute ...
ani in sir a crezut ca a atins maximul suportabilitatii si s-a ' blestemat ' sa fie fericita pana la sfarsit ....
linsitea ne atinge atunci cand ne dorim lucruri pe care singuri putem sa le putem gestiona....
puterea si forta care creste odata cu fiecare zi , naste sperante nebanuite si suport pentru a indura....
simplitatea e o masura atat de cinstita si calda , incat daca nu te poti bucura de lucruri marunte, de un suras de copil, de o melodie cu mesaj, de o iarna cu fulgi reci, de oameni vii si frumosi de la haine pana la suflet , devii frustrat si nefericit....
ea a reusit sa treaca peste disparitii, peste probleme de serviciu , peste alte boli si alte nevoi , peste saracie si peste bogatie ....razand si repetand in nestire ' doar pozitiv '...
a facut pact cu singuratatea si au devenit prietene , amandoua socializand la superlativ....
nu a reusit sa iubeasca un singur om , a reusit sa iubeasca oamenii , i-a colorat in pastel si a invatat de la fiecare ca nimic nu e imposibil daca iti doresti cu putere ceva ....
si oamenii o iubesc neconditionat .....
a mers in azile, in orfelinate , si-a risipit colturile de iubire ce ramasese neanflorite in suflet, tuturor celor care i-au arat ca viata e o bucurie si a devenit extrem de puternica si de frumoasa .....
multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat si pentru tot ce mi-a luat , pentru sensul gasit in lucruri si fapte marunte , pentru prieteni si soare, pentru faptul ca pot povesti chiar daca intr-un timp cineva mi-a strigat ca sunt lasa ...am iertat--o si am inteles-o ...fiecare are propia poveste si fiecare are dreptul sa se simta cel mai nenorocit dintre pamanteni ...
oare de ce nu putem fi toti ca si Stefan Iordache - " cel mai iubit dintre pamanteni '' ?