Iti multumesc Wonderland...
Este intradevar si efort, sunt si cateva nopti nedormite, cu ganduri si emotii, dar cand reusesti urraaa
te simti de parca ai mutat un munte din loc....
Astfel de actiuni iti dau sentimentul utilitatii, care cred, este cel mai important in viata...Plus ca vin incarcat pozitiv.... De aici puterea si energia sa merg dintr-o actiune in alta fara sa simt oboseala..., asta pt ca multi se mira cum rezist...
Am descoperit acum ca lucrul cu copiii este infinit mai usor decat credeam...Sunt atat de maleabili si se pliaza atat de bine, evident cu conditia sa le faci un program care sa-i intereseze, nu unul care sa-i plictiseasca. Si multumirea lor este mult mai evidenta decat in cazul adultilor. Copiii arata intr-un mod aparte, evident si clar ca le place...Si chiar iti spun....nu tin inchisa in ei bucuria... In cazul adultilor, incerc sa inteleg daca este ok sau nu dar de multe ori nu vad reactii...Pt cineva cu modul meu de a percepe lucrurile, asa ceva este destul de afectibil, pt ca nesesizand reactii, sunt tentat sa merg mai mult in zona de nereusita decat in cea de ok... Cateodata ma intorc din actiuni si pt ca nu am vazut nimic, (in special in final sau dupa), am senzatia ca efortul meu nu s-a transformat in ceva pozitiv...Imi amintesc ca odata ramasesem pe aeroport, la intoarcerea in tara, singur la banda de bagaje...Toti se imprastiasera fara insa un cuvant de ramas bun, fara o imbratisare, fara altceva...Erau asteptati, se grabeau spre casa, oboseala, nerabdarea, stiu...Am plecat de acolo cu imaginea salii aceleia aproape goala, ramasesem printre ultimii...Si am ramas cu senzatia ca nu am reusit....
Asa cum spuneam, nu sunt genul de persoana care asteapta multumiri, ba chiar ma fac sa ma simt un pic incurcat, tot asa cum mi se intampla cand primesc ceva sau sunt laudat...Chiar nu stiu cum sa-mi ascund fastaceala si cum sa reactionez fara sa se simta ....Dar ca orice om astept confirmari. Orice munca, orice efort, orice faci asteapta o reactie. Daca ea nu vine, gandul te duce, cel putin in cazul meu spre nereusita...
Cred asa cum spuneam, foarte mult in aceste tabere pt monoparentali si nu doar in combinatia parinti - copii ci si in frate - sora, sau matusa - nepot. Una dintre perechile participante a venit in ultima varianta si mi s-a parut extraordinar de frumos! Sunt convins ca aici am foarte multe de aratat cat stiu si cat pot, este o provocare nemaipomenita pt mine! Astept cu nerabdare saptamana urmatoare, cand ma intalnesc cu Feli pt a gandi programul a trei tabere de acest gen pt anul urmator. Deja ma bucur la gandul fetelor fericite ale copiilor!