Aici se discuta > Subiecte generale
Povestiri de seara. Noapte buna!
Caroline:
--- Citat din: Matei din Marți, 11 Septembrie 2012, 23:16 ---foarte frumoasa compunerea iar expresia cu evaporatul in vederea unei noi calatorii este geniala!
--- Terminare citat ---
Ma bucur ca observi ca genialitatea nu e a mea. Nici a altora care si-o aroga. Ci a stramosilor, stramosilor nostri... si a copiilor lor. ;D Tot ce trebuie noi sa facem este sa o reinvatam de la ei. ;)
Matei:
mi-a placut povestea pictorului cu avocata. n-am inteles expresia aceea "cuie cu capete".
Caroline:
--- Citat din: Matei din Sâmbătă, 22 Septembrie 2012, 22:09 ---n-am inteles expresia aceea "cuie cu capete".
--- Terminare citat ---
pirostrii :)
collin_pow:
Asta pentru un zambet bun de noapte buna celor ce merg la somn :)
Caroline:
Poveste pentru copii mari
Au fost odată doi vlăstari într-o pădure. La un moment dat, s-au împrietenit și, fără să se gândească la viitor, plopul și-a întins ramura gingașă spre arțar, iar micul arțar a îngăduit și el ca ramura lui cea mai puternică să crească spre plop.
Timpul a trecut și pentru cei doi copaci a sosit în sfârșit momentul marii bucurii: crengile lor s-au atins și, încolăcindu-se una de alta, iar ei nu au mai trebuit să-și șoptească unul altuia de la distanță.
Au mai trecut câțiva ani peste pădure
Plopul și arțarul au devenit doi copaci mari, adulți. Crengile lor s-au alungit și s-au îndepărtat tot mai mult de trunchi. Tot mai des se certau între ei, deoarece crengile lor altădată preferate, acum se deranjau reciproc. Arțarul nu vroia ca plopul să lase să-i crească atât de multe frunze, deoarece creanga lui preferată nu putea să crească din cauza umbrei. Iar plopul scârțâia, pretinzându-i arțarului să-și îndepărteze complet crengile de el, pentru că se frecau de creanga lui preferată, provocându-i durere
Astfel, cei doi copaci au uitat curând de vremurile fericite când apropierea și dăruirea dintre ei le adusese atâta bucurie. Nu-și mai aminteau decât certurile și necazurile. Așa că au apelat la Pădurarul lor și l-au rugat să-i replanteze altundeva. Însă Pădurarul le-a răspuns:
Dacă am să vă replantez altundeva, veți suferi amândoi. Nu veți mai fi niciodată atât de puternici și de fericiți împreună ca înainte. Sunteți deja prea maturi. Eu am vrut de la început să vă plantez ceva mai departe unul de altul, dar voi nu ați vrut. Aceste crengi suferinde sunt rodul neascultării voastre. Dacă vreți să fiți din nou fericiți, lăsați-mă să le îndepărtez.
Nu! strigară cei doi în același glas.
Aceasta e creanga mea preferată! foșni plopul.
Aceasta este creanga mea cea mai dragă! scârțâi arțarul.
A mai trecut un an. A venit toamna. Crengile celor doi copaci se lungiseră și mai mult și deveniseră și mai groase. Și oricât de mult se străduiseră, crengile preferate ale celor doi copaci deveniseră și ele, firește, mai groase și mai lungi. Acum, cei doi copaci sufereau nu numai atunci când vântul se întețea, ci zi de zi și ceas de ceas.
- Replantează-ne departe unul de altul! Chiar dacă asta ne va slăbi puterile, cel puțin nu ne vom mai răni în fiecare zi! vuiră cei doi.
- Nu trebuie să vă despărțiți. le răspunse Pădurarul. Puteți fi fericiți și aici, împreună.
- Îți bați joc de noi! spuse plopul, jignit. Am încercat deja toate variantele, dar nimic n-a ajutat. Mai bine replantează-ne!
- Nu uitați că anul trecut v-am propus să vă rezolv problema. Știu că este singura soluție cu adevărat bună, dar nu o voi duce la îndeplinire fără consimțământul vostru.
- Eu sunt de acord
- gemu arțarul dar probabil nu voi reuși de unul singur.
- Nu, stai puțin
eu trebuie să mă mai gândesc. se văcări plopul Ce se-ntâmplă dacă eu sunt de acord să mi se taie creanga preferată, dar apoi arțarul se răzgândește de îndată ce-i merge mai bine?! Cu mine cum rămâne atunci?
Vântul începu din nou să bată și crengile se loviră din nou una de alta, provocând durere celor doi copaci. Plopul propuse să reanalizeze situația, dar arțarul nu mai spuse nimic, continuând să geamă în tăcere. Se enervase din nou, dar nu din cauza durerii, ci din cauza plopului. Dar nu se putea hotărî să lase să-i fie tăiată lui mai întâi creanga buclucașă. Atunci creanga plopului ar crește atât de mare și de puternică încât întreg arțarul i-ar sta în drum
A mai trecut încă o lună. Curând avea să vină înghețul, când nu mai era voie să se taie crengile copacilor, fiindcă temperaturile scăzute ar fi putut să-i distrugă cu totul.
- Acum este ultima voastră șansă li s-a adresat , pentru ultima dată, Pădurarul. Fie acum, fie va trebui să suferiți toată iarna împreună, la cea mai mică pală de vânt.
- Bine, eu sunt de acord spuse plopul, cu lacrimi de brumă.
Plopului îi era de-acum indiferent dacă arțarul va fi de acord și el. Crengile celor doi copaci erau deja cojite de scoarță, de atâta frecat. Îl apucă groaza doar la gândul că vor trebui să îndure în acelașii timp și durerea, și gerul. Tot ce-și dorea era să-și aline suferința și să petreacă iarna liniștit.
- Bine
și eu sunt de acord gemu în cele din urmă și arțarul. Decizia plopului încurajase să nu mai dea înapoi și să rămână la decizia pe care de altfel el o luase cu mult timp în urmă.
Pădurarul aduse fierăstrăul și începu să taie creanga plopului.
- Nu
m-am răzgândit! Nu vreau să-mi faci asta! Mă doare! strigă plopul, disperat.
Dar Pădurarul rămase surd la gemetele și trosniturile lui revoltate și tăie mai departe. Arțarul începu să se neliniștească:
- Și eu m-am răzgândit. Creanga mea nu mai trebuie tăiată, o să rezist eu cumva. În plus, creanga plopului este oricum deja tăiată, deci a mea ar putea să mai rămână până la anul
Dar pădurarul își șterse sudoarea de pe frunte și se apucă să taie creanga arțarului. Acesta izbucni și el în plâns, dar Pădurarul își continuă munca în tăcere. Apoi, rosti mulțumit:
- În sfârșit va fi liniște în pădurea noastră! De atâta scârțâit, nu mai putea dormi nimeni când bătea vântul.
Iarna a trecut și a venit primăvara. Copacii treziți din amorțeală au început să înverzească. Din vechile răni nu mai rămăseseră decât două cicatrici uitate, iar plopul și arțarul au avut parte din nou de o fericire netulburată, la fel ca în tinerețea lor.
- Nu aș fi crezut că aș putea mulțumi cuiva vreodată chiar și pentru dureri suspină arțarul.
- Cât de naivi am fost în copilărie, să creștem atât de aproape unul de altul
și cât de încăpățânați, chiar și maturi fiind, să nu lăsăm să ne fie îndepărtate la timp urmările lipsei de înțelepciune, încuviință plopul.
Rădăcinile lor erau din ce în ce mai puternice, trunchiurile li se avântau împreună către cer, și numai cine le asculta foșnetul putea înțelege cât de recunoscători îi erau Pădurarului pentru durerea trecătoare îndurată la începutul iernii
Sursa: manualul de religie de cls. a IV-a
Navigare
[#] Pagina următoare
Du-te la versiunea completă