Manastirea La Cartuja de la FronteraConduceam microbuzul pe autostrada care leagă Sevilla de Algeciras, acel oraș-port din sudul Spaniei de unde poți ajunge ușor atât în Maroc, cât și în Gibraltar. Indicatoarele ne anunțau că ne apropiem de Jerez, iar gândul mi-a fugit imediat la cursele de Formula 1 care se desfășurau aici în urmă cu câțiva ani. Numele complet al orașului este Jerez de la Frontera și, dincolo de celebrul circuit de automobilism și motociclism, este cunoscut și pentru vinurile sale fine.
Astăzi, locul pare să fi pierdut puțin din efervescența de altădată. Accesul mai dificil pentru spectatori a făcut ca Marele Premiu al Spaniei să fie mutat la Barcelona, iar odată cu el s-a diminuat și afluxul de vizitatori care aduceau viață și profit zonei.
Priveam atent spre oraș, sperând să zăresc circuitul de pe autostradă, dar nu se vedea nimic. Abia mai târziu aveam să realizez că mă uitam în direcția greșită. Pista se află pe partea stângă, venind dinspre Sevilla, în direcția opusă orașului, spre Arcos de la Frontera, la doar câțiva kilometri de șosea.
În schimb, privirea mi-a fost atrasă de niște ziduri înalte de piatră. Întregul ansamblu semăna cu o cetate — mai degrabă cu o fortificație maură, cu o alcazabă. Aveam timp la dispoziție; întotdeauna îmi las o marjă atunci când călătoresc cu grupuri, tocmai pentru astfel de descoperiri neașteptate. Am virat ușor la dreapta și ne-am apropiat de ziduri.
Impactul a fost aproape ireal. Aveam impresia că mă întorc în timp cu câteva sute de ani. În jur — pustiu. Nicio clădire modernă, doar drumul care trăda, timid, că suntem totuși în secolul XXI.
Am ajuns în parcare, am coborât și am citit pe plăcuța de la intrare: La Cartuja. Am pășit printr-un portic care semăna mai degrabă cu un arc de triumf decât cu o simplă poartă de mănăstire și am intrat în prima curte.
Este greu de descris în cuvinte ce simți când calci pe pavajul vechi și vezi, retrasă parcă dinadins, o clădire imensă din piatră, atent fasonată și sculptată. Așa mi-am imaginat mereu mănăstirile despre care se spunea că sunt ascunse de privirile oamenilor și că păstrează taine nenumărate. Evident, gândul m-a dus imediat la Codul lui Da Vinci.
Nu se putea intra în biserică — nu era program de vizitare. Curiozitatea însă nu ne-a dat pace. Am privit, pe rând, prin gaura cheii. Imaginea surprinsă prin acea deschidere minusculă era copleșitoare: siluete înveșmântate în pelerine cu glugă — călugări sau călugărițe, greu de spus — se rugau într-un cor grav, mai degrabă o tânguire decât un psalm. Interiorul, atât cât se putea vedea, nu impresiona prin opulență, așa cum ne-au obișnuit multe biserici catolice, ci printr-o solemnitate aproape apăsătoare.
Am revenit la Jerez în toamnă, cu dorința clară de a revedea acest loc fascinant. Între timp citisem mai multe despre el, iar misterul i se transformase în poveste.
Mănăstirea, cunoscută drept La Cartuja de Jerez de la Frontera sau, în forma completă, La Cartuja de Santa María de la Defensión, a fost construită în secolul al XVI-lea. Arhitectura sa este predominant gotică târzie, dar include numeroase elemente baroce, adăugate în secolul al XVII-lea, când construcția a fost finalizată.
De-a lungul timpului, edificiul a împrumutat influențe din mai multe stiluri: intrarea, proiectată de arhitectul Andrés de Ribera, este de inspirație renascentistă, la fel ca și Capela Sfintei Maria, în timp ce alte arcade și anexe păstrează amprenta goticului.
Fațada este, fără îndoială, impresionantă. Patru coloane corintice domină intrarea, iar statuile, frizele și nișele sculptate dau impresia unui altar vertical. Totul este echilibrat, armonios, și — chiar dacă nu respectă întru totul canoanele — se înscrie perfect în spiritul barocului andaluz.
Aceasta a fost, de altfel, perioada de maximă prosperitate a Spaniei. După descoperirea Americii, vase încărcate cu aur ajungeau în porturile iberice, iar Biserica beneficia din plin de aceste bogății. A fost epoca marilor construcții religioase — catedrale, mănăstiri și basilici — printre care cele din Sevilla și Granada.
Istoria locului începe însă mai devreme, cu cavalerul Álvaro Obertos de Valeto, numit de Alfonso X de Castilia să apere orașul de mauri, după recucerirea acestuia în timpul Reconquistei. Fără urmași, el și-a lăsat averea ordinului cartusian, cu dorința ca aceștia să ridice o mănăstire aici.
Construcția nu a început imediat — regiunea era încă instabilă, amenințată de incursiuni maure. În 1368 a avut loc o luptă decisivă lângă râul Guadalete, iar locul a fost considerat sacru și numit Nuestra Señora de la Defensión — nume care a fost ulterior atribuit și mănăstirii.
Planurile inițiale au fost realizate de Andrés de Ribera, iar ulterior, în secolul al XVII-lea, Pedro Pilares a intervenit, imprimând construcției stilul baroc. Sculpturile din partea superioară aparțin lui Francisco de Gálvez.
Interiorul rămâne, pentru mine, încă o promisiune. Nu l-am văzut decât prin gaura cheii, dar am citit despre corul cu strane din lemn sculptat și despre altarul flamand realizat de Alejandro Saavedra, José de Arce și Francisco de Zurbarán.
Destinul mănăstirii nu a fost lipsit de încercări. În 1810, în timpul războiului peninsular, trupele franceze au ocupat-o și au transformat-o în depozit, provocând distrugeri importante. Călugării s-au refugiat la Cádiz și, la întoarcere, au găsit locul devastat. Cu răbdare și efort, au reușit însă să-i redea frumusețea.
Astăzi, mănăstirea este locuită de maici aparținând mai multor ordine religioase, care duc mai departe tradiția acestui loc încărcat de istorie.
Dacă ajungeți vreodată pe drumul dintre Sevilla și Algeciras, merită din plin să faceți un mic ocol. Uneori, cele mai frumoase descoperiri nu sunt cele planificate, ci cele care apar, tăcute și misterioase, la marginea drumului.
