stii, carol, chiar azi m-am asezat pe un scaun, trista si inegurata, langa o pice prietenoasa, pe care o tinea in brate mama ei (usor cam "colorata", dar nu conteaza...). Dadea din picioruse si m-a lovit. Bruneta duduie incerca s-o "civilizeze" atragandu-i atentia, cu voce cam tare, ca daca nu se potoleste, continua sa ma loveasca si o sa ma supar. Fetita, oachesa, s-a intors spre mine, usor ingrijorata, sa vada ce spun. I-am zambit si i-am facut cu ochiul. Din momentul ala, a inceput sa ma intrebe cum ma cheama, cati ani am, unde ma duc...
am coborat luminata si zambind. Asa mi se intampla de cate ori imi iese in cale cate-un botz de om. uit instantaneu de apasari si ma umplu de bucurie. eu consider asta o minune si incep sa cred ca nu mai e o simpla concidenta ci un "dar" de undeva.... ca prea-mi apar in cale minunici si minunele dinastea mergatoare, atunci cand sunt foarte suparata.
sunt invidioasa pe tine, Carol. eu n-am niciun vecin atat de adorabil, pe care sa-l strig a "medicament", cand am sufletul gri.
