Traiesc incredibil. Cu puseuri dure de existenta. Am muncit mult si am sperat mult. Nimic nu a venit de la sine. Succesele si bucuriile parca au fost smulse cu forcepsul. In rest, multa singuratate si lupta.
o lupta-i viata, deci te lupta! cu dragoste de ea, cu dor!scurtele propozitii de mai sus sunt extrem de graitoare, mai ales la aceste ore mici. poate pentru ca nu ne-am nascut la locul potrivit, ca sa citez un cantaret de opera

de cate ori imi vin astfel de intrebari, incerc sa ma gandesc un pic macar, la cartierele super sarace din africa, asia, america latina si chiar unele sate din romania. da, da, nici nu trebuie sa mergem asa de departe pentru a vedea cat de putine bucurii au unii oameni. puseuri dure de existenta + cateva succese si bucurii + singuratate + lupta = VIATA! traiesti! si asta este un miracol si un premiu pe care il primim o data, doar atat. incerc si eu sa te consolez. sa te uiti la video-ul acela cu cei doi dansatori de balet cu handicap fizic, ei au reusit ceva extraordinar... si chiar daca nu ar fi fost in doi, tot ar fi putut sa danseze (aici raspund cuiva care spunea, "da dar ei sunt doi"... incerc sa inteleg la ce te referi, sa nu crezi ca nu, cand spui singuratate. este lipsa acelui companion cu care sa schimbi o vorba sau mai multe, seara, dimineata, in bratele caruia sa te poti ghemui cand ti-e un pic mai greu. incerc sa te inteleg pentru ca stiu cum e sa le ai si apoi sa nu le mai ai. totusi, luciamanta, nu asteptam sa ne vina fericirea de la altcineva, o cream noi in noi, datorita miilor de nimicuri sau lucruri importante care ne inconjoara.