Azi dimineaţă m-am târât până la cafea ca o omidă.
A mea, de peste tot de pe unde umblă îmi aduce cafea. Nu multă, aşa, un pacheţel pentru mama. Mă bucur că se gândeşte şi la mine, dar ea nu bea şi nu înţelege că eu tot cu rumeguşul meu colorat mă împac mai bine. Unele mi-au plăcut, dar altele, chiar dacă erau fineţuri-scumpeturi, nu mi-au produs nici o emoţie. Ultima oară mi-a luat de la un magazin de fiţe din centru. A zăcut prin dulapuri, a văzut-o şi a început : bea-o că e marca cutare, e adusă de nuş-unde, are aromă de nuş-ce ! Eu îi zic că o ţin pentru musafiri. Ea nu şi nu. S-a apucat să mi-o râşnească ea, numai ca să o beau. Eu o fac la ibric şi a intrat tocmai când peste două linguriţe de-ale ei puneam două linguriţe de-ale mele ! Aaaaa, scandal:
- N-ai cu cine, măi, n-ai cu cine ! Nişte ţărani ! Păi tu o amesteci cu d-asta de duzină ? Păi tu ştii cât am dat pe cafeaua aia ?! Tu n-ai fi dat niciodată !
