Mi s-a întâmplat acum 3 ani... într-un moment în care chiar aveam nevoie de un răspuns:
Veneam de la București, de la un interviu (al enșpelea), nesperat... trecuseră aproape două luni de la aplicația inițială. De data asta, nu era ce să mă mai rețină în oraș, așa că am luat un tren de după-amiază înapoi spre casă, în loc de corespondentul celui de la cușetă, cu care venisem.
Printre colegii de compartiment, o doamnă, care mi-a facut impresia că este bucureșteancă, nemaritată și având puțin peste 40 de ani.
Ceea ce m-a făcut s-o remarc a fost asemănarea cu mine... nu neapărat fizică (deși nici aici nu era foarte departe), ci ca habitus general. Același stil de a se îmbrăca semi-power flower, aceeași predilecție nedisimulată pentru accesorii, stilul meu preferat de sandale, frizura, ochelarii și... o anumită indiferență-independență-superioritate aparentă, care m-a deranjat puțin la prima vedere. Dar bănuiesc ca așa îi deranjez și eu pe altii, fără să știu, uneori...
Parcă mă vedeam pe mine, peste câțiva ani.
Nimic special, până aici... dacă ea nu ar fi ținut în repetate rânduri să vorbim (deși eu am obiceiul să ignor lumea din jurul meu, din spatele unei cărți sau al unui ziar...).
Doamna fusese cândva studentă la București, dar era de loc și locuia într-un mic orășel monoindustrial din județul meu. Acum călătorea ocazional la București pentru propriile ei afaceri. Evident, cu mașina. De data asta, era o doar un hazard al împrejurărilor că trebuia să se întoarcă acasă cu trenul... nu mai folosise trenul de 10 ani.
Era căsătorita, dar, ca şi mine, nu purta verighetă. Soțul ei o sunase să o întrebe dacă să vină la gară cu mașina, dar ea prefera să ia un taxi, la acea oră târzie.
Acasă avea camera ei, unde nu avea ce căuta televizorul. În schimb, își acorda cel puțin o oră pentru citit (și mai avea cel puțin vreo douăzeci de cărți pe lista de așteptare – spunea ea, cu mândrie), două ore pentru a se plimba cu câinele ei prin pădure și încă una-două ore pentru diverse mărunțișuri, pentru ea, personal, în fiecare zi.
Am dedus că nu avea copii. Totuşi, începusem să mă întreb în sinea mea când îi mai rămâne timp (în afara orelor de serviciu / firma proprie) pentru soț și casă... Și de ce Dumnezeu în cazul meu așa ceva nu a fost posibil?!
Câinele – un dalmațian – ne-a dat prilejul să vorbim foarte mult despre Cora mea... cățelușa Doberman care crescuse odată cu noi, acasă, cât eram studenți. Pe urmă, despre cărțile pe care le citeam. Și despre fumatul în tren, la baie, ca în liceu...
În afară de aceste trăncăneli de plictiseală, obișnuite pentru o călătorie de mai bine de opt ore, singura demna de reținut (pentru mine) este o discuție care a pornit de la o posibilă amendă pentru fumatul în tren (la capătul opus al vagonului, se fumase atât de intens la WC, că se declanșase alarma de incendiu...).
Cu o convingere surprinzătoare, doamna (despre care nu știu nici acum cum se numește sau cu ce se ocupă – am fost amândouă de acea discreție de așteptat într-un tren), s-a exprimat că ea consideră interzicerea fumatului în tren (mai ales pe rute lungi) drept o discriminare. De acord, nefumatorii nu sunt obligați să-ți inspire fumul, dar ar trebui să existe un loc amenajat pentru fumat inclusiv în tren... altfel, vezi ce s-a întâmplat la baie!
În privința amenzilor, a spus ca ea nu plătește niciodată amenzile, ci le contestă. Pe orice fel de proces verbal de amendă – zice – există o rubrică unde cel prins poate să menționeze punctul lui de vedere (dar pe care noi, cei atât de dresați să ne supunem oricărei instanțe a autorității, o ignorăm). Așadar, ne plângem că am luat amendă, dar nu scriem acolo că o contestăm, ci scoatem automat banul și o plătim.
Recunosc că m-a enervat puțin discuția... eu nu mă dusesem la WC să fumez! Dar ulterior am realizat că, de fapt, nu opinia în sine mă deranja. Ci faptul că ȘI EU, deși teoretic eram de acord cu ea, în practică, fac același lucru: adică mă plâng, dar mă supun... Ei, fir-ar să fie! Va să zică, pe mine eram nervoasă, nu pe doamna cu pricina!
Discuția care a derivat de aici (nu-mi mai aduc aminte exact prin ce asociere de idei), a dus la o mărturisire. Cred că vorbeam despre afaceri și despre criză...
Eu – începe ea – în jurul vârstei de 40 de ani, m-am oprit puțin din alergat și am chibzuit... Dar mi-a luat vreo șase luni pauza asta de gândire! – zâmbește.
Până atunci, totul fusese o cursă contracronometru pentru familie, pentru carieră, pentru firmă, pentru bani... Și totuși, deși aveam rezultate, am constatat ca acestea păreau să nu mă mulțumească niciodată, dimpotrivă... banii mă stimulau să-mi doresc și mai multe ... Problemele nu se terminau niciodată, era un cerc vicios.
Semnalul de alarmă au fost primele semne ale bătrâneții... spatele amorțit dimineața uneori sau tot mai puțină rezistență la stresul zilnic decât de obicei... Pentru cei mai mulți, aceste semne sunt acceptate cu resemnare. Ne spunem atunci: nimic deosebit, îmbătrânesc.
Am luat o decizie. Majoritatea celor din jurul meu au fost contrariați, ba chiar m-au acuzat că eu, care aș fi putut face atât de multe... La ce mi-ar folosi? - le-am răspuns. Ce mi-ar aduce în plus față de ceea ce am acum? M-ar face, acest mai mult, mai fericită?
Am constatat, tot atunci, că de multă vreme nu îmi mai făceam timp pentru mine personal.
La un moment dat, am fost chiar tentată să apelez la chirurgia plastică. Pe urmă, m-am gandit că de fapt nu asta era dorința mea, ci aceea de a îmbătrâni frumos...natural.
(O privesc cu atenția cu care doar o femeie privește pe o alta: Nici acum nu este fardată deloc... dar afișează un chip luminos și o atitudine de detașare relaxată, de deplină conștiență de sine, care se impun fără drept de apel atenției celor din jur, fără să fie – și sunt convinsă că și fără să fi fost vreodată – o frumusețe).
Pur si simplu – continuă ea – am constatat că uitasem cu desăvârșire în ultimii ani de acele lucruri mărunte de fiecare zi, care te fac să te simți bine, fără să te coste nimic. Cum ar fi liniștea de a privi răsăritul soarelui... sau urmărirea unei plante care crește...
De atunci, am început să fac mișcare, eu, o comodă, care nu aveam niciodată timp de mers la sală. Nici acum nu merg la sală, ma plistisește sportul de performanță. Fac doar puțină gimnastică de întreținere, acasă, ca să amân cât pot bolile inerente vârstei. O fac regulat, dar țin cont de propriile mele limite, când corpul obosește.
Mi-am luat un câine ca să fiu obligată să petrec cel puțin două ore pe zi în aer liber, ca să alergăm împreună... ore în care, altfel, aș fi găsit mereu o treabă de facut.
Eu, care de când mă știam nu dădusem vreo importanță naturii, am învățat și am început să cultiv flori. La casa mea, nu pentru vânzare. Și am descoperit cât de încântător este să le privești crescând și înflorind...
Cu munca, în primul rând, am ales să nu mă mai grăbesc niciodată. Îmi acord timpul necesar pentru a-mi rezolva treburile în ritmul meu propriu, refuzând să mă mai supun vitezei altora.
Apoi, mi-am impus un fel de barem privind ceea ce am într-adevăr nevoie să câștig și să consum (inclusiv la orele petrecute zilnic în fața televizorului). Mi-am dedicat timpul rămas liber pentru lecturi sau altceva care mă fac să mă simt bine.
Nu mi-am mai făcut probleme de conștiință pentru nici unul dintre viciile mele: de exemplu, nu am mai făcut efortul de a mă lăsa de fumat... Nu fumez mult, 5 – 6 țigări pe zi, dar îmi place să le savurez, în momentele mele de liniște. În defintiv, nici o plăcere nu e un păcat, dacă e făcută cu măsură. Asta e în fond, libertatea, nu?...
Doamna, mi-a spus chiar ea, mai avea doar 5 ani până la pensie!
Cred că comentariile sunt de prisos... indiferent că a fost vorba despre providența care ne vorbește prin gurile altora (cu sau fără cunoștința acestora) sau despre o proiecție personificată a dorinței mele inconștiente de sine, în viitor.
Ceea ce m-a frapat la ea este că rezultatul deciziei de care vorbea, cu ani în urmă, ERA VIZIBIL. Era atât de vizibil în atitudinea ei, încât mă înșelase flagrant la prima vedere asupra vârstei reale, cu toată intuiția mea...
Nu s-a dovedit a fi decât o idee preconcepută din mintea mea, cum că o femeie care arată și se îmbracă așa la varsta asta, care contestă amenzile și care reușeste să impună familiei propriul ei program, e musai o femeie liberă, adică necasatorită, eventual trăită într-o metropolă... Greșit.
Sau... parțial greșit. Este vorba despre o femeie liberă. Dar în acel sens în care libertatea este accesibilă oricui și oriunde, dacă vine din interior, și nu din preconcepții ca ale mele...
Sau ca ale noastre, ale majorității.
Uite UN OM - mi-am spus. O femeie care, în împrejurări deloc extraordinare, a fost în stare să ia decizia unei schimbări de atitudine LA TIMP. Înainte de a ajunge la nevroze, obsesii sau la decizii radicale de tipul refulare prin muncă, divorț, fuga în religie sau acțiuni caritabile (adică fuga de sine însăși)... Soluții care, singure, nu rezolvă nimic în interior, la urma urmei.
Eu de ce am nevoie întotdeauna de iluzia unei fericiri indusă din exterior spre interior, și nu invers, pentru a realiza o schimbare?!