Arhiva > Arhiva

Ganduri de sambata dimineata

<< < (7/14) > >>

admin:
E sambata. Foarte de dimineata. M-am trezit cu gandul la o cafea fierbinte si aromata. In drumul spre bucatarie m-am oprit insa la calculator si…am ramas.

Cioru
Un deal stancos, cu reflexe rosiatice, brazdat de poteci serpuitoare ce duc spre varful impadurit. Semet si parca neprimitor.
Ca si copil m-a fascinat, l-am simtit misterios ca pe un taram de poveste. Am trecut de zeci poate de sute de ori pe langa el, fara sa indraznesc sa-i calc potecile. Nu dintr-un sentiment de frica, mai degraba as zice ca nu as fi vrut sa-l tulbur. Este acoperit de o liniste nefireasca, chiar si curgerea Oltului la poalele lui, cu unduirile sale verzi si molcome, e lina, respectand tacerea stancii.
Am pescuit de multe ori in acel loc minunat, la varsarea vaii Sebesurilor in Olt. Pe vremea copilariei mele era acolo o zona larga  in care apele de munte se intalneau cu cele de rau de ses. Avea apa aceea o culoare atat de stranie, un verde smarald transparent, iar soarele oglindit in mii de fete, dadea reflexe de metal rosietic.
Vacante intregi de vara mi le-am petrecut acolo pe mal, la pescuit. Imi pregateam decuseara caii de iarba, mustele si ramele, momelile pentru a doua zi. Bunica, se trezea dis de dimineata, si-mi pregatea pachetelul cu mancare. Mi-l punea cu atata drag si placere, incat si daca nu mi-ar fi fost foame, tot l-as fi mancat pe tot. Bunicul ma conducea pana pe ulita si se uita lung dupa mine, pana treceam podul si intram pe drumul ce strabatea centrul satului. Inainte de a disparea dupa curba pe care o facea ulita, il vedeam facandu-mi cu mana. Dupa un drum de vreo ora ajungeam la Cioru.
Imaginea aceea a apei insotita de aburii diminetii, cu dealul stancos invelit in ceata, cu plescaitul pestilor care sareau bucurosi de primele raze de soare, ma va urmari placut, toata viata. N-am mai revenit acolo decat de vreo 3-4 ori, dar locul nu mai seamana deloc cu cel din copilarie. Un firicel de apa care se varsa intr-un Olt argilos, cu ape parca mai grabite. Doar Cioru a ramas la fel. Falnic si tacut.

Aveam vreo 13 ani, varsta de „ciresar” si incepusem sa ne organizam, cei de pe strada, in expeditii. Visam tot felul de tunele care strabat Sibiul pe dedesubt, armuri si arme uitate pe acolo, care asteptau sa fie descoperite de noi. Ne lasam biletele prin locuri ferite, puneam tot fel de semne, foloseam coduri. Dupa fiecare episod de la TV cu ciresarii, imaginatia ni se transforma tot mai mult intr-o febra a aventurii. Totul a tinut vreo jumatate de an, pana ne-am convins ca tunelele sunt blocate de usi grele, cu lacate si infundate pe sfert cu gunoaie.
Ne-am orientat atunci spre natura si ne-am propus nici mai mult nici mai putin decat sa facem un...muzeu. Cu oua de pasari, cuiburi, animale impaiate, acvarii cu pesti, schelete adica ceea ce vazusem la Muzeul Stiintelor Naturii. Si ne-am apucat de catarat prin pomi, prin poduri, prin tot felul de cotloane sa gasim oua de pasari. Vroiam sa avem cate unul din fiecare specie. Dupa stradanii de zile intregi, haine rupte si maini insangerate, am reusit sa adunam 3 sau 4 oua diferite. Eram tare dezamagiti si ne pierise orice entuziasm. Cand, mi-am adus aminte de Cioru. Le-am povestit baietilor de el, de ce minuni ar putea ascunde padurile din varful lui si un cor inca sopran, incepuse imediat sa chiuie bucuros de perspectiva de a urca pe deal.
Ca o coincidenta satul bunicilor mei, Sebesul de Jos, se afla intre satele bunicilor a trei dintre copii, Racovita si Turnu Rosu. Asa ca intalnirea pt „ a ataca” Cioru era destul de simpla. Ne-am pregatit echipamente, am mai dat o raita pe la cantina de la „baraci” si ne-am mai aprovizionat cu niste ...tocana de legume la borcan si conserve cu costita, aveam chiar un depozit pentru toate acestea.
Si a venit si ziua. Ne lasasem biletele la jumatatea drumurilor intre sate, intr-o zi am fost sa-l pun pe cel scris de mine la Turnu Rosu, apoi in alta la Racovita, am repetat apoi pt a lua raspunsurile. Dimineata mi-am luat rucsacul cu conservele care imi reveneau mie prin impartire, o sticla de Sicola, jurnalul de expeditie, care nu-mi lipsea niciodata si pe la 9.00 eram la Podul Olt, acolo unde aveam locul de intalnire. Am fost primul, inca nu venise nici unul dintre cei trei. M-am asezat in iarba si am asteptat si am asteptat si am asteptat. Cand s-a facut deja 11.00 am fost sigur ca prietenii „ciresari”, de fapt „albatrosi” pt ca asa se numea expeditia noastra, nu o sa mai vina. Si am pornit singur, incet pe una dintre cararile dealului.
Nu stiu cat de greu mi-a fost, dar cu siguranta ca acum as privi altfel la muchia stancoasa pe care m-am catarat. M-am trezit sus pe culmea Ciorului,.de acolo de unde se vede toata depresiunea. Minunat peisaj, dar pe mine ma interesau atunci oualele, cuiburile, animalele si orice puteam gasi intersant acolo. Am colindat toata paduricea aceea in lung si-n lat, am privit la toti copacii in sus, doar doar o sa descopar vreun cuib de uliu sau de gaita. Nimic insa. Aveam impresia ca am intrat pe un „no land”, fara fiinte. Sentimentul nu a fost prea placut. M-am grabit sa cobor dealul si am ales o alta poteca. In cateva minute eram la poalele Ciorului si deja pe drumul spre casa.

Cu acea zi s-a terminat definitiv expeditia Albatros, cu acea zi am inceput sa inteleg cat de neplacut este sa astepti pe cineva si sa nu vina, din acea zi m-am uitat altfel la Cioru. Mi-a ramas insa admiratia si nostalgia pentru stanca rosie. Da, si poate din acea zi am incetat sa mai fiu copil. Lasand in urma expeditia, gandurile mele s-au indreptat doar spre Jeni, perechea mea de la dansuri. Trecusem de la Constantin Chirita la Ionel Teodoreanu..

almi_gabi:
mai bine ca te-ai oprit aici Gigi

tu ai scris, eu am citit  :D - acum stiu de ce scrii tu asa frumos (tot tu ne-ai povestit  :) ) - eu venisem val vartej sa "bomban" ceva despre multe si marunte si sa critic si sa "spintec" pe unii pe altii - sa dau a razbel - si mi-a trecut - si doar am citit o poveste, despre un deal ( despre care nici nu stiam ca exista  ::) ), despre copii si copilarie, bunici si grija lor pe care o au pentru nepoti - si ai mei erau la fel - se uitau la mine ca la "soare", despre "ciresari" - ioi, cum sa-i spun eu unuia de 16 ani care scuipa seminte in tramvai de "ciresari" - mi-ar zice "mamaie" plimba pluta in alta parte
oare toti copii au cautat oua de prin cuiburile pasarilor ? de ce le cautam cu atata verva ? cand gaseam cate unul mai "pestritat" aveam un sentiment de victorie si ne mandream cu el de parca ar fi fost cine stie ce tezaur

un week-end placut Gigi  :)

admin:
Si tie Gabi, imi pare bine ca ti-a placut povestea mea si ca ti-a schimbat starea....

Mari_a:
In sectiunea Povestiri de dimineata si de seara, nu exista decat topicul Povestiri de seara. Numai aici am gasit cuvantul dimineata. Desi nu e sambata, e dimineata  :D Asa ca sa off-topicuim un pic!  :D


Eu sunt interesata de Craciunul la Azuga. As vrea sa vin cu nepotul meu de 8 ani, insa doar daca mai vin persoane cu copii, ca sa aiba si el cu cine sa se joace. El ma tot bazaie sa mai plecam si noi undeva. Ne plimbam amandoi de cand era inca in pampersi. Ii place cu mine pentru ca nu-l cert. Pana sa descopar SC, el era partenerul meu de excursii (ca sa nu zic ca nu m-am dus si eu cu un barbat undeva!  ;D)
In 2010 maica-sa era insarcinata, asa ca mi-a revenit mie sarcina sa duc copilul la mare. Ne-am luat doua sejururi de 5 nopti, consecutive. La Neptun a mai fost cum a mai fost, dar la Saturn a fost groaznic, dupa trei nopti de manele am plecat acasa! Insa a fost frumos la plaja cu el – am facut si eu tot ce a facut el, m-am simtit din nou copil! Atatea bai, atata nisip intrat peste tot si atatea valuri in cap nu mi s-au mai intamplat niciodata, nici cand era a mea mica!
Anul asta, dupa Paste, am fost amandoi o saptamana la Brasov. Am planificat astfel incat sa fim acolo in Duminica Tomii, ca sa-i arat Parada Junilor. Iubesc Brasovul, ma duceam anual de trei-patru ori, numai la pensiuni din centrul istoric. In ultimul timp n-am mai mers decat la Roman - o casa de pe la 1400, proprietatea unei americance din Dallas-Texas, o femeie extraordinara (si e single  :D)! Roman e motanul ei de vreo sapte kile. L-a botezat Roman de la Romania!  ;D
Parada Junilor a fost frumoasa, ca de obicei, insa anul asta s-a lasat cu peripetii. Lu’ asta mic ii daduse maica-sa aparatul foto – unul de vreo patru ori mai scump decat al meu. Era atat de fascinat de cai, incat nu-si mai dadea seama ca se baga chiar in picioarele lor ca sa-i pozeze. Unii erau mai naravasi, se mai ridicau in doua picioare, iar eu il tot trageam inapoi, asa ca pana la urma am fost nevoita sa-i iau aparatul - cam cu forta. Atata mi-a trebuit! S-a bosumflat tot! Cand sa trecem Piata Sfatului ca sa vedem Junii pe strada cealalta, pe unde o iau ei spre Pietrele lui Solomon, suparatul meu a zbughit-o prin multime. Si pas Mario de-l mai gaseste in puhoiul de lume!  M-am dus la fantana arteziana, unde stiam ca-i place sa stea, m-am dus de data asta eu in picioarele cailor si nimic! M-am dus la scena, sa-i rog sa anunte ca-l astept acolo, dar nu au vrut, ca se se termine parada si p’orma, ca asta sigur e din Bucuresti, ca numai aia se pierd asa aiurea.
Am continuat sa-l caut inca vreo doua ore, in care am albit ceva-ceva si mi-au trecut prin cap cele mai ingrozitoare scenarii de filme horror. Nu i-am sunat pe ai lui, ramasi acasa cu bebelul cel mic, dar ma gandeam ce si cum sa le spun!
Cand s-a terminat parada, eram departe de scena, asa ca am luat-o efectiv la fuga prin multime, aproape lovindu-ma de cei din calea mea. Am auzit ca prin ceata cum prezentatorul a zis unde e matusa din Bucuresti, ca i-am gasit nepotul. Dar cel mic nu era langa scena, era numai un ofiter de jandarmi, care m-a luat cu el la masina si m-a certat ingrozitor ca nu am avut grija. Imi venea sa intru in pamant! Nu mi-a dat amenda doar pentru ca m-a vazut in ce stare eram! Cred ca i s-a facut mila.
Al mic ma cautase si el, dar daca a vazut ca nu ma poate gasi, s-a dus plangand la jandarmi si le-a spus ca s-a pierdut matusa! Stia unde stam, i-a dus pe jandarmi la casa de la 1400 de care va ziceam, care-i in Poarta Schei, la mica distanta de Biserica Neagra. Au sunat la poarta, insa atunci toata lumea era in strada, la parada. L-au dus la magazin, i-au luat un suc si o ciocolata, l-au urcat in duba si au plecat cu el spre sediul lor, nu stiu incotro, dar eu am asteptat mai bine de jumatate de ora in piata pana mi l-au adus. Nu bause sucul, nu mancase ciocolata, era speriat si umflat de plans!
Acum ma miorlaie sa-l duc si pe el undeva. A fost cu ai lui la munte, dar nu i-a placut. Tot cu mine e mai bine. Ma gandesc sa merg cu el la Azuga, de Craciun, ca-i oras mic si acolo n-am unde sa-l pierd!

admin:
O noua sambata dimineata. Sa ma bucur, sau sa ma gandesc ca sunt mai batran cu inca o saptamana? Cred ca mai degraba sa ma bucur, orice zi este o noua experienta si trebuie sa te simti fericit ca o petreci.

Vremea asta nici rece, nici calda, nici zapada, nici uscata, adica asa cum este cel mai putin placuta pentru plimbare, m-a tinut in casa. Aveam oricum multe de facut, asa ca m-am baricadat intre peretii ei si mi-am inceput... hibernarea. Printre ele, am privit la tv. Foarte putine de vazut si de urmarit. Jalnic, cu adevarat lipsit de orice atractivitate. Chiar si canalele care odata imi placeau si care difuzau lucruri interesante au acum doar cateva emisiuni la care merita sa te uiti.
Am prins cateva franturi din scandalul Oanei Zavoranu cu mama ei. De necrezut ce poti vedea acolo in spatele sticlei: o mama lacoma, imbogatita prin casatoria cu un om descurcaret si o fiica de-a dreptul  innebunita dupa banii care spune ea ca i s-ar cuveni. Amandoua se bat de fapt pe averea facuta de altcineva, niciuna dintre ale avand vreun merit la agoniseala. Decat acela ca si-au intersectat vietile cu un barbat care nu stiu cat de inteligent a fost sau nu, care nu stiu cate calitati avea si despre care la fel nu stiu ce nivel de educatie avea  - de fapt nici nu este important foarte mult asta – omul s-a adaptat vremurilor si a reusit sa faca ceva. Lipsit de importanta este la fel, cine are dreptate in tot acest conflict. Strident, halucinant si de necrezut este relatia mama – fiica. Daca si aceasta legatura a ajuns sa fie afectata de bani, de nebunia asta a  averilor, de dorintele  exacerbate de imbogatire, atunci ce mai este sfant pe lumea asta?

Poate este un caz izolat, poate ca prezentarea unui caz extrem ca acesta la tv are si un rol educativ prin contraexemplu. Poate ca privind la nebunia asta iscata pe avere, care a rupt o relatie care ar trebui ca in normalitate sa fie axiomatica, oamenii vor invata ceva, vor fi scarbiti de nebunia celor doua si vor intelege mai bine cat rau poate sa produca setea asta de bani.

Am vazut de la revolutie incoace sute de cupluri care s-au rupt din cauza banilor, ori ca au fost prea multi, ori ca unul dintre parteneri a considerat ca sunt prea putini. Am vazut frati certandu-se pe pamant, pe mosteniri, chiar si pe florile artificiale din vaza parintilor. E drept intotdeauna a existat o goana dupa avere, dupa pamant in special, cel putin la mine in Ardeal asta a fost o problema permanenta. Dar asta venea din nevoia de supravietuire fizica, daca nu aveai pamant, nu aveai ce manca, nu puteai sa-ti tii familia. Era o lupta pentru viata.
Dar acum ce argument exista, ce motivatie poate sa aiba un copil care nu are rabdare sa-si vada parintele in mormant, ca sa-i foloseasca averea stransa?

Pentru mine este o dezamagire fara margini sa vad deteriorarea asta continua a relatiilor dintre oameni si cand vad ca s-a exitins si la nivelul familiei, mi se pare ca omenirea a depasit un prag al firescului, al normalului.
Nu stiu cum s-a ajuns aici, nu stiu ce parghii au actionat si au produs aceste modificari de prioritati in mintea oamenilor. De bine de rau toata lumea are ce manca, cu ce se imbraca, are un acoperis deasupra capului, astfel incat viata fizica nu-i este pusa in pericol. Cu siguranta asta, ar trebui sa vina apoi cel mai important lucru: familia, incepand cu cei mai apropiati.
Ce ar trebui facut ca macar sa se opreasca toata aceasta nebunie care se intampla acum? Cum ar trebui sa ne educam copiii, ce ar trebui sa faca dascalii, in ce fel s-ar putea schimba cadrul asta alterant in care relatiile dintre oameni sunt efectiv pulverizate? Unde sta secretul parghiilor cu care s-ar putea armoniza lumea asta a noastra?

Navigare

[0] Indexul de Mesaje

[#] Pagina următoare

[*] Pagina precedentă