Arhiva > Arhiva

O destinatie de vis

(1/10) > >>

raskolnikov:
Desi bat campii de vreo saptamana pe acest forum, abia acum m-am dumirit asupra marturisitei sale destinatii. Si, ca sa-mi mai spal ceva din pacate, nu voi mai bate campii in urmatoarele randuri, ci mai degraba muntii pentru a va reda ceva dintr-o experienta turistica extraordinara, pe care nu ma incumet sa o impartasesc oricui, dar simt ca voi meritati, chiar daca unii cunoasteti zona la care am sa ma refer.
Daca luati drumul Sighisoarei venind dinspre Brasov opriti-va putin la Rupea, mai bine zis la raspantia aceea ce de la poalele drumului catre cetatea in ruina pe care o pozeaza toti manelistii cu telefoanele mobile. Stati acolo pret de vreo zece minute si ziceti-va in mintea voastra cam asa: "Pai ce sa caut eu la Sighi, ca doar mai fusai si nu cred sa se fi schimbat mare lucru pe acolo. Tot poze cu Vlad Tepes, tot masti cu Dracula, tot rockeri care asculta manele la casti, se duc la concerte de muzica medievala, iar la intoarcere se lauda cat de mult le-au placut baladele populare ale folkistilor Baniciu ori Alifantis. Niste dobitoci!
Mai bine faceti cum va propun eu. De la amintita raspantie de la  Rupea carmiti-o mai bine la stanga, unde zace un indicator pe care scrie "Dacia, 9 km". Nu va fie teama, nu veti ajunge la Sarmizegetusa, ci, pe un drum de tzara, intr-un sat ce se numeste chiar Dacia, de unde veti mai face doar patru km pana la destinatia pe care v-o propun. VISCRI!

Viscriul e un sat pe care mai multe fundatii internationale, una prezidata chiar de printul Charles al Marii Britanii, cel care vine des pe aici, unde are si o pensiune cu circuit mai inchis, incearca sa-l patreze la nivelul conditiilor din Evul Mediu. Adica drumul principal nu este pavat, la raspantii sunt adapatoare rustice unde isi ostoiesc setea ciurde intregi de vite ori herghelii de cai ce umbla nestingherite pe ulite, nu exista gaze si nici macar cablu tv si in care satenii au fost reeducati sa nu mai arunce mizerii pe jos, ci in niste cosuri de nuiele amplasate pe post de pubele. Pe oamenii locului nu-i mai deranjeaza de mult faptul ca sunt aproape constransi sa vietuieasca precum intr-o rezervatie de sasi, chiar daca din randul acestei etnii n-au mai ramas decat vreo 15 suflete in amintita localitate. Cei ai locului, romani 70%, tzigani 28 %, sasi 1,5 % si un ungur, cat o fi insemnand acesta la suta, au fost domestici sa se ocupe cu indeletniciri aproape tipic Evului Mediu ori reminiscentelor acestuia: ingrijesc si tesala mandretze de cai ca sa aiba cu ce-i plimba pe turisti prin imprejurimi, impletesc ciorapi de lana si fac gemuri de rubarba pentru clienti din Anglia si Germania, fac si comercializeaza palinca, sunt ghizi binevoitori pentru vizitatorii veniti indeosebi din strainatate, carora nu le repugna sa doarma in fan ori sa se spele dimineatza la jgheab, iar seara isi beau molcom si sfatos clondirul la singurul stabiliment din sat, acolo de unde poti cumpara si bere, si sosete, si mazare congelata, si calgon. Mai mult, desupra asezarii strajuieste o superba biserica fortificata saseasca, o minunatie inclusa in patrimoniul UNESCO, o ampla constructie de care are grija doar nemtoiaca de vreo 90 de ani. Oamenilor din Viscri le displace teribil o eventuala reclama facuta localitatii lor - sa ma scuze- intrucat sunt constienti ca o sporire a notorietatii vizavi de paradisul lor ar atrage ca de la sine puzderie de turisti de week-end, care ar navali cu gratarele pentru mici, cu Gutza si Adi Minune la difuzoare si cu ghiolbanismul deja proverbial acestui soi de vilegiaturisti. Daca rezistati cateva zile, fara Esca si Mircea Badea, fara wireless si semnal la telefon sau fara microunde si jacuzii zau daca nu ar merita sa va claustrati cateva zile pe acolo. Poate nu-l veti intalni si pe printul Charles, cel care vine de doar vreo doua ori pe an - de fiecare data fara dromadera aia de Camila, stati linistite! -, insa il veti gasi aproape sigur pe varul lui eventual la crasma din sat, poate chiar si pe botanistul sau umbland pe coclauri precum un veritabil Paganel al florei zonale. Pe pariu ca n-o sa va para rau! Nu stiu daca si localnicilor... V-am spus de ce.

capsuna:
Esti foarte pitoresc in descrieri, chiar scrii frumos.

raskolnikov:
merci, trebuia sa scriu ceva si pe gustul tau. pa

raskolnikov:
da' ca scrisesem Rashnov, in loc de Rupea n-ai vazut... Bine ca am vazut si am corectat la timp, altfel se rataceau oamenii si cautau Viscriul pe langa Rashov pana ajungeau prin prapastiile de la Zarnesti

admin:
Imi propusesem oricum sa ies din barlogul in care am iernat la Sibiel si sa mai vad si altceva. Citisem despre Viscri dar acum am devenit chiar curios, mai ales ca mi-a atras atentia grija de a nu schimba nimic acolo, de a lasa totul in secolul in care s-a construit. Initial, cand am pornit proiectul de la Sibiel, am vrut sa stramut pe un teren apropiat pensiunii, cateva case care in loc sa ajunga patrimoniu, prin grija nefericita a unor ignoranti ajunsesera niste gramezi de lemne si bulgari de argila. Lemnul era in buna stare, pietrele de temelie nu se miscasera prea mult, iar stramutarea si reconstructia nu ar fi fost o problema tehnica deosebita. Eram constient ca mutarea din vatra in care fusesera construite ar fi anulat mult din valoarea lor, iar asezarea intr-o zona deja lucrata,  putea usor sa contrasteze si sa dea efectul de kitch comercial. Consideram insa ca terenul de amplasament a 4 - 5 astfel de case este suficient de generos pentru a reface ceva din atmosfera de catun, cu o ulita pietruita cu lespezi vechi, cu cateva elemente de decor si speram si gandeam ca se putea  recrea intr-o oarecare masura senzatia de autentic rural. Asta in conditiile in care acele case erau oricum sortite distrugerii de catre intemperii, din acoperisuri ramasesera doar cateva barne cazute, iar lemnul era total expus. Amandoua solutii erau nefericite pt case, si stramutarea si degradarea. Dar din cele doua rele, alegeam pe cea mai buna. Gasisem pe Valea Dobrei, apropo si acolo sunt niste peisaje extraordinare, si o moara veche de apa, care mai avea inca inima buna, restul roata mare, antrenarea catre pietrele de macinare, erau distruse. Era a unui cioban care era dispus sa o vanda, pentru ca spunea el, nu-i mai poate avea de grija pe perioada in care urca in munte cu oile, iar hoardele de turisti o vandalizasera si o deteriorau, incet, incet. Deja si visam vreo 5000 mp, transformati intr-o oaza de rural de sec XIX. Incepusem schite, am luat legatura cu restauratori de astfel de monumente, m-am consultat cu un profesionist specializat pe astfel de amenajari si credeam ca totul se va materializa, apreciam eu, in 3-4 ani. Totul trebuia luat la mana, etichetat, aplicate minime masuri de conservare si depozitare. Doar ca terenul de care vorbeam, o padina pe malul raului era jumatate a mea, iar jumatate a primariei Saliste. Oricum acel teren nu mai era folosit nici pt pasunat, nici la altceva. Doar pe vreo 300 mp functiona o pepiniera de pin, incropita din laturoaie si folie de plastic. Concesionarea sau cumpararea acelui petec credeam eu este o normalitate, mai ales ca ce doream eu sa fac acolo, putea deveni un reper in zona Marginimii. Scopul pentru care doream sa creez acel mini catun era bineinteles unul turistic. Nu de muzeu pt ca asa ceva mai exista, doream sa mobilez si sa dotez casele astfel incat sa poata fi folosite pt innoptare. Doream ca vizitatorul sa nu simta, sa nu vada nimic mai nou de o suta de ani, sa doarma pe cearceaf de canepa, asternut pe saltea de paie, sa manance asezat pe laita, sa-si faca lumina cu seu de oaie, sa se spele afara la troaca de lemn, sa se incalzeasca la foc de lemne, sa manance doar mamaliga, lapte, branza, slana, ceapa, tocana la ceaun. Sunt cam visator, nu? Sunt convins ca intr-o mare masura proiectul ar fi reusit si turistii ar fi gasit aici ceva inedit. Singura teama era sa nu fie ceva comercial si sa nu alunece spre kitch.
Doar ca totul s-a naruit in momentul in care am ajuns sa-i prezint proiectul primarului Salistii. Cu abilitatea si viclenia omului simplu, m-a incurajat cerandu-mi in prima faza sa mut pepiniera. Mi-a dat alt amplasament, am construit una dupa toate regulile si necesitatile unei astfel de constructii si am inceput sa astept. Incerca tot felul de motive de amanare, ba ca trebuie facuta o dezmembrare, am facut-o impreuna cu alta lucrare de care avea el nevoie, bineinteles pe banii mei, ba ca n-ar fi de acord cei 6 oameni din sat care inca mai au vaci si n-au unde sa le pasuneze, ba ca in consiliu n-are majoritate, ba ca adescoperit ca unul dintre consilierii lui avea inchiriat hoteste un teren nespecificat unde, dar banuia el ca tocmai acolo, l-am "despagubit" si pe consilier, ma rog o intreaga poveste. Intr-un final nemaivand ce sa minta sau promita imi spune ca s-a hotarat in consiliu sa se inchirieze acei 2000 mp. Am acceptat o inchiriere pe termen de 10 ani la un pret astronomic pentru zona, doar cu gandul ca imi voi putea realiza proiectul. Licitatie, tot, adjudecat (ca doar cine era nebunul sa dea mii de euro chirie pe un teren pasune la 700 m de sat?) si astept incheierea contractului. Doar ca acesta imi dadea dreptul doar la constructii usoare, temporare. Merg la el, discut situatia si imi promite ca solutia pe care mi-o oferise este doar de moment, ca urmeaza dupa alegerile la primarie, sa mai discutam sa gasim o alta. Care, ca cea de concesiune sau vanzare-cumparare erau cele mai simple. Nici n-am mai incercat nimic scarbit de toata povestea asta cu primaria. Ma apucase o lehamite de proiect si chiar incepusem sa nu mai am increderea de la inceput. Acum este tardiv, au trecut inca 2 ani, resturile caselor pe care le doream salvate si stramutate s-au trasformat intre timp in lemne de foc, si sa mai gasesti asa ceva, este aproape imposibil (din fericire, pentru ca cel putin am vazut ca nu s-a mai ruinat nimic intre timp).

Navigare

[0] Indexul de Mesaje

[#] Pagina următoare