Icoanele nu au in sine o valoare artistica. Ele sunt realizate de tarani in dorinta de a avea ceva bisericesc in casa. Si cum nu-si permiteau sa cumpere, le pictau ei. Tot asa cum mai aproape de noi, bunicile coseau acele panze cu tot felul de lozinici casnice de genul "Pt sotul meu iubit, eu cu drag am pregatit!"
Valoarea sta in vechime si in naturalete. Si in oroginalitate. Si nu in ultimul rand in faptul ca au fost folosite culori naturale, din plamte si minerale si sticla prelucrata manual.
Cel care a initiat acest muzeu este Parintele Zoasim Oancea, am avut si eu onoarea si cinstea sa intalnesc aceasta figura proeminenta a Marginimii. N-a fost neaparat un om ultrareligios ci, pt ce-l admir mai mult, a fost un intelept, un om care a inteles cat de important este sa atragi in sat vizitatori din alte parti. A intuit perfect, intr-o vreme in care nici macar nu se discuta de agroturism, ce poate aduce pt sateni aceasta forma de turism. Asta se intampla acum vreo 45 ani, Sibielul fiind primul sat turistic din Romania. Iar prima pensiune de acest gen a fost cea a clopotarului bisericii, cel care fiind mai aproape de preot a priceput imediat castigul care-l poate obtine prin inchirierea a 2-3 camere din casa lui. Fiind si foarte apropiat de biserica (acum este Pensiunea Adriana acolo), a dedicat intai 2 camere pt oaspetii - turisti, apoi si-a daramat sura si grajdurile si a construit alte camere. Apoi in sat s-a intins aceasta indeletnicire si uite asa s-a ajuns la 35 de pensiuni taranesti.
Aici e o discutie intreaga insa. In goana lor dupa a avea cat mai multe camere, oamenii au renuntat, la fel ca si clopotarul la grajduri, suri si acareturi. Astfel incat nu au mai putut tine animale. Ori ei erau ca si indeletnicire stramoseasca crescatori de animale. Ce au castigat pe o parte cu turismul, au pierdut pe cealalta cu cresterea animalelor. Si avand nevoie de o completare de venit s-au apucat de pomicultura, adaptanad cateva specii de meri si pruni. De fapt livezile erau pornite de mai multa vreme, dar nu erau foloste decat pt autogospodarire. Nu au perseverat insa nici in aceasta directie, livezile s-au transformat intre timp in fanete cu cate un mar vechi si uscat pe ele. Apoi a venit oportunitatea de a se vinde aceste terenuri si uite asa au mai bagat la chimir niste banuti frumosi, pt ca locurile pt cabane s-au vandut inca de la inceput foarte scump.
Din pacate, nu mai sunt decat cateva livezi si doar 5 - 8 vaci in tot satul. Oi mai erau ceva, dar nu la nivelul de acum 50 ani. Acum se traieste in mare masura doar din turism, iar cei care organizeaza mese taranesti si se ocupa de inchirierea locurilor de cazare au inteles dependenta acestora si le impune tarife foarte mici. Asa ca desi satul este de multe ori plin, nu reusesc sa adune ceva pt a se dezvolta, ci doar pt a supravietui. Venisera si la mine dupa ce am deschis sa-mi propuna colaborari pt grupuri de straini aduse la masa, dar odata ca locatia mea nu era potrivita pt ce doreau ei, strainii cauta ceva mai rustic, mai gospodaresc, mai inedit, ori Pensiunea Sibiel este in mare masura cam acelasi lucru care-l gasesc si acasa, si de asemenea tarifele nici macar nu acopereau costurile. Erau astfel gandite incat sa acopere doar materia prima, munca proprietarului si un castig minim. Daca lucrezi cu angajati se ajunge la pierdere.
Acesta este din pacate motivul pt care satul nu a evoluat ca destinatie turistica, in timp ce altii au luat-o mult inainte. Dar asta are si un punct bun: vatra a ramas in mare parte neschimbata si nu a devenit o destinatie comerciala ca Bran sau Moeciu de exemplu. Acolo inca turistii pot gasi o atmosfera tipica taraneasca, din case razbate inca mirosul de mancare gatita la foc de lemne, oamenii desi obisnuiti cu turistii au totusi o solitaritate tipica locuitorilor din satele de munte. Sunt mai tacuti, mai discreti si mai putin interesati de ce se intampla in jur.
Eu am nimerit acolo, dupa o duminica de groaza la iarba verde, undeva pe langa Sibiu, cand am suportat manele, cantece de vitejie romaneasca si toate grohaielile posibile si apoi m-am trezit si cu o minge cazuta peste mancarea tocmai pregatita. Nu scriu nici ce s-a intamplat cu mingea si nici cu cei doi care nu intelesesera nicicum sa se potoleasca a se juca la 5 m de mine in timp ce pregateam fripturile. A doua zi eram cu ziarul de mica publicitate in mana iar seara aveam deja un teren cumparat in Sibiel. Uite asa am ajuns eu sagherean.