Manarola. La țărmul Marii Ligurice. Îmi amintesc și acum momentul. Cu ani în urmă, răsfoiam paginile lucioase ale unui atlas turistic — o carte despre care am mai povestit, aceea care mi-a aprins dorul de ducă și care, într-un fel greu de explicat, mi-a schimbat viața. Dintr-un inginer specializat în armament greu, am devenit… organizator de călătorii.
Atunci am descoperit pentru prima dată imaginile din Cinque Terre.
Am rămas pur și simplu nemișcat. Nu-mi venea să cred că există locuri atât de desăvârșite — unde natura și omul au lucrat împreună ca niște artiști inspirați. Sidefiul mării, pastelul caselor, albastrul aproape ireal al apei, verdele intens al viilor — toate compuneau un tablou uriaș, viu.
Ani la rând m-am întors la acele imagini. Le-am privit de zeci, poate de sute de ori. Fără să îndrăznesc să cred că voi ajunge vreodată acolo.
Și totuși, am ajuns.
Nu o dată, ci de mai multe ori. Ba mai mult, am ajuns să-i conduc și pe alții acolo, să le arăt ceea ce pentru mine fusese, cândva, doar un vis tipărit pe hârtie lucioasă.
Îmi amintesc cât am citit înainte de prima plecare. Câte documentare am urmărit, câte detalii am încercat să rețin. În timp ce îmi făceam bagajul, încă repetam în minte informații, trasee, nume. Mă cuprinsese o neliniște ciudată — imaginile se suprapuneau, cele cinci sate se amestecau într-o morișcă de străduțe, case și poteci. Nu mai reușeam să le separ.
Totul s-a risipit într-o clipă.
Când am coborât din tren și am pășit pe peronul din Manarola, am știut. Am recunoscut gara, tunelul, strada care urca. Era real. Eram acolo.
Manarola este al patrulea ca mărime dintre cele cinci sate, dar și cel mai vechi — mai bătrân chiar decât Riomaggiore. Este atestat documentar încă din 1261, însă originile sale sunt și mai vechi. Se crede că a fost fondat de locuitorii din Volastra, un sat existent încă din epoca romană.
Așezată pe culme, Volastra era un loc de popas pentru călători, unde își schimbau caii. Oamenii de aici au modelat dealurile, construind terase și cultivând măslini, lămâi, castani și, mai ales, viță-de-vie. În secolul al XII-lea, o parte dintre ei au coborât spre mare și au întemeiat Manarola.
Numele satului pare să vină din latină — manium arula, altar dedicat zeilor Mani. Alte teorii spun că ar proveni din „magna roea”, adică „roata mare de moară”.
Cel mai spectaculos mod de a ajunge în sat ar fi fost pe jos, pe celebra potecă Via dell'Amore, din Riomaggiore. Din păcate, aceasta este încă închisă, după distrugerile provocate de inundațiile din 2011.
Rămâne trenul — fidel, rapid și surprinzător de eficient. Garniturile circulă frecvent între La Spezia și Livorno, la aproximativ 30 de minute.
Din gară cobori câteva trepte, apoi traversezi un tunel pietonal care te conduce direct în inima satului. Astăzi este curat și bine iluminat, dar odinioară era străbătut de un pârâu, iar trecerea nu era tocmai ușoară.
Când ieși din tunel și o iei la dreapta, drumul te conduce spre Piazza Papa Innocenzo IV. Un reper simplu îți confirmă că mergi bine: o roată veche, așezată la marginea drumului.
După piață, o stradă liniștită — Via Rollandi — urcă printre case. Acolo se află și unul dintre cele mai apreciate restaurante din sat, Trattoria dal Billy. La capătul străzii, pe Via Belvedere, cobori din nou spre mare, ajungând în Piazza Capellini.
Această piață, mai nouă, acoperă liniile de cale ferată care traversează satul. În rest, Manarola rămâne fidelă Liguriei: străduțe înguste, aproape labirintice, în care abia te strecori.
Partea de jos a satului mi s-a părut mereu mai autentică. Mai puțin comercială, mai vie. Acolo sunt localnicii, acolo sunt bărcile trase pe uscat, acolo simți ritmul adevărat al locului.
Portul, ascuns între două stânci, este mic, dar plin de farmec. Bărcile sunt coborâte în apă cu ajutorul unei macarale, de fiecare dată când oamenii ies la pescuit.
Manarola nu are plajă, dar are stânci. Iar dacă ai curaj, te poți arunca în mare — după ce te obișnuiești cu apa, coborând pe scară. Apa este adâncă, limpede, plină de pești — un loc perfect pentru snorkeling.
Pentru cele mai frumoase panorame, drumul duce spre Punta Bonfiglio. De acolo, satul se dezvăluie în toată splendoarea lui. O altă perspectivă impresionantă este din cimitir sau din micul parc din apropiere.
Sus te așteaptă și celebrul bar Nessun Dorma. Dacă ajungi aici înainte de apus, vei înțelege de ce oamenii revin iar și iar: lumina serii pictează satul în nuanțe aproape ireale.
Manarola are farmecul ei în orice anotimp. Iarna, în perioada sărbătorilor, artistul Mario Andreoli transformă dealul într-o scenă uriașă a Nașterii — un presepi impresionant, alcătuit din sute de piese realizate din materiale reciclate.
Noaptea, totul devine magic.
Biserica satului, construită în 1338, este un exemplu remarcabil de arhitectură gotică liguriană, cu un interior surprinzător de baroc. Pe fațadă, un basorelief înfățișează martiriul lui Saint Lawrence.
În interior, un triptic din secolul al XV-lea îl reprezintă alături de alți sfinți.
Alături se află un orator din secolul al XIV-lea și un turn-clopotniță din secolul al XIII-lea, construit inițial ca punct de observație împotriva atacurilor piraților. Mai târziu, a devenit ceea ce este astăzi — un simbol al timpului, împodobit cu ceas.
Astăzi, din fortificațiile de odinioară au mai rămas doar ruine. Dar chiar și așa, imaginea lor, înconjurate de case colorate, te face să scoți aparatul foto fără să stai pe gânduri.
Există și un mic muzeu — Museo dello Sciacchetrà — dedicat vinului local, unde poți înțelege efortul uriaș al oamenilor care cultivă vița-de-vie pe aceste pante abrupte. Din păcate, este adesea închis… dar poate vei avea noroc.
