Puszta ungară: HortobágyPrimul lucru pe care l-am simțit în timp ce pășeam pe covorul gros de iarbă a fost un gând venit din invidie sau poate dintr-o apreciere: de ce ei pot și noi nu? De ce știu ungurii, care au infinit mai puține de arătat decât noi, să atragă atâția turiști? Nu au munții noștri, n-au râurile limpezi de munte, n-au deltă, n-au mare... Nu au decât o câmpie nesfârșită și, din loc în loc, câte o mogâldeață de deal... Își numesc mlaștinile paradisuri... Fac din fiecare râu, din fiecare baltă, un adevărat sanctuar al naturii. Noi avem Retezatul acela superb, Dunărea la Cazane, Delta, Apusenii și atâtea altele. Și ce facem cu ele? Nu știm să le arătăm, nu știm să le facem cunoscute... Nu suntem în stare să amenajăm o structură de vizitare, să oferim un cadru turistic civilizat și accesibil. Or mai trece, cred, mulți ani până să învățăm să prețuim ce am primit și să folosim bogăția asta imensă...
Dar să revin cu picioarele pe pământ... unguresc și să vă povestesc câte ceva din ce am văzut și m-a impresionat acolo.
Am fost de multe ori la Hajdúszoboszló și de tot atâtea ori mi-am propus să văd Hortobágy. Vedeam numele ăsta peste tot: în meniuri, în prezentările turistice, pe magneții aceia de care-s pline tarabele. Cum era la doar câțiva pași de locul în care ne îmbăiem noi, mi se părea tare la îndemână să văd și eu ce-i cu puszta asta maghiară. Nu sunt mai mult de 30 km până acolo, dar... întotdeauna se întâmpla ca moleșeala de după ore întregi de apă caldă și SPA să îmi taie elanul...
Toamna asta, în sfârșit, am ajuns... O dimineață superbă, un drum ce șerpuiește printre niște sate, câmp, câmp și iară câmp și ajungem la o tăbliță care ne informează că am intrat în Parcul Național Hortobágy.
Podul cu nouă arce, simbolul Parcului Național Hortobágy
Parcăm într-o zonă amenajată pentru primire turistică, tragem un ochi pe la producătorii de artizanat, ne urcăm din nou în microbuz și pornim spre un loc indicat de unul dintre vânzători. Trecem „Podul cu nouă arce”, simbolul parcului, și ne îndreptăm spre unul dintre sectoarele parcului: zona de lacuri, Halastó. O salbă de bălți amenajate printre care trece un trenuleț turistic.
Programat să circule din oră în oră vara și din două în două în restul sezonului. Noi am ajuns taman când acesta pleca... deci ar fi trebuit să mai așteptăm două ore sau să facem drumul pe jos, adică 5 km dus și 5 întors. Cam mult, am spus noi, mai ales că eram limitați de timp; nu puteam rata o după-amiază de Aqua Palace. Nici nu era cel mai bun sezon pentru a vedea păsările care se aciuiesc aici, majoritatea migratoare și deja, cred, plecate peste Mediterana, în Maroc sau Tunisia... Pe drum văzusem o mulțime de cocori cenușii, ăștia erau, pare-se, mai întârziați... Am înțeles că sunt în jur de 50–60.000 acolo, atunci când se strâng pentru plecare. Ce zarvă trebuie să facă atâtea familii de înaripate cocoțate pe catalige. Zic familii pentru că specia asta trăiește toată viața, ca și berzele, în perechi. Iar pe copii, pardon, pe pui, îi țin mult timp pe lângă ei. „Micuții” sunt la fel de mari ca și părinții, doar că au ceva roșu la cioc și pe ciuful din cap. Fără păsări am considerat că n-are rost să mergem, așa că am renunțat la trenuleț și ne-am întors cei 7–8 km înapoi la Visitors Centre. De acolo ne-am luat bilete la „Safari”, care, apropo de accesibilitate, n-au costat mare lucru: 1500 forinți dus și întors, adică vreo 5 EUR. Cu trenulețul, plimbarea dus și întors costa 1200 forinți, deci nu mai mult de 4 EUR. Bine, distanțele nu sunt lungi, așa cum ziceam, sunt doar câțiva kilometri, dar nici prețul nu reprezintă un impediment de vizitare.
Cu 600 de forinți am vizitat 3 muzee: unul care prezintă viața păstorească în puszta maghiară, unul care reproduce ceva din istoria celebrei Hortobágy Csárda (un soi de han de pe la noi) și unul tare ingenios care arată meșteșugurile zonei.
În fața Muzeului Păstorului, un bătrânel cânta la ceteră, instrumentul lor tradițional.
Hop, am sărit în autosafari-ul, sau nu știu cum să numesc vehiculul ciudat în care am urcat: era, de fapt, un tractor, dar atât de frumos „îmbrăcat”, încât ți-era mai mare dragul să călătorești cu el... Aproape plin, s-a mișcat și am luat-o pe niște drumuri înguste, dar impecabil asfaltate, care tăiau parcul. Am trecut pe lângă o fermă în care am zărit vacile lor cenușii cu coarne imense, capre, porci Mangalitsa. Erau acolo o mulțime de copii și adulți care priveau la animalele pusztei maghiare, a căror creștere a constituit, mii de ani, ocupația de bază a oamenilor de stepă.
Trecem de o pădurice de stejar de câmpie, ajungem apoi la niște țarcuri. Acolo, animalele găsite rănite sau care provin din grădini zoologice supraaglomerate duc o viață lipsită de orice griji... supravegheate, vindecate și îngrijite. Catâri asiatici, bivoli de apă, pelicani, șacali, vulpi, lupi, căprioare, vulturi, berze, cocori cenușii se plimbau liniștiți, nu aveau nicio teamă să se apropie de împrejmuirile țarcurilor. Ba o vulpiță roșcovană și cu coada stufoasă era efectiv încântată că este în centrul atenției și poza ca o... divă. Își întorcea în fața noastră coada pe toate părțile, ne privea în ochi, făcea doi–trei pași, apoi se întorcea și tot așa... Vulpoiul stătea tolănit ceva mai încolo și, din privirea leneșă cu care-și urmărea perechea, se putea parcă citi: „ah, femeile astea!”
Plimbarea printre țarcuri durează în jur de o oră și jumătate, după care „safaricarul” te preia și te duce înapoi de unde te-a luat, din fața Puszta Museum. Și dacă am ajuns la acest muzeu, să vă spun câteva cuvinte și despre el. Pentru că are un mod original și explicativ de a arăta cum își duceau viața în tundră cei care se ocupau de creșterea animalelor. Sunt machete acolo ale colibelor, iar lângă acestea manechine îmbrăcate în portul păstoresc maghiar. Sunt prezentate multe accesorii folosite de crescători și, evident, tot ce ținea de îndeletnicirea lor principală: creșterea cailor. Pentru că fără cai nu se poate supraviețui în puszta. Un film documentar bine realizat redă, de asemenea, atmosfera unor timpuri în care oamenii trăiau acolo exclusiv din ceea ce le ofereau animalele pe care le creșteau. Prelucrau laptele, pieile, meșteșugăreau câte ceva. Interesant!
Am trecut din nou „Podul cu nouă arce” și, după o sută de metri, am apucat pe un drum la dreapta care ne-a condus până la Hortobágy Mátai Ménes, o fermă uriașă unde se cresc cai de rasă. Tot acolo își mai găsesc adăpostul vacile lor de stepă, capre cu coarne răsucite, porci de Mangalitsa. În fiecare zi, la ora 14:00, este prezentat un show cu cai, în care însă apar și animăluțele de care v-am vorbit. Călăreți iscusiți își demonstrează aptitudinile galopând în picioare și trecând de pe un cal pe altul.
Este un spectacol gustat de mii de oameni, marea majoritate fiind străini. Noi n-am mai avut vreme să așteptăm demonstrația, am intrat în staulul cailor și am avut ocazia să vedem niște exemplare superbe. Îngrijite impecabil, țesălate, cu cozi și coame frumos aranjate, scoase prin rotație în țarcuri pentru a se dezmorți. Unele mai tinere aveau chiar un soi de jucării... Acolo s-a terminat vizita noastră de o jumătate de zi în Hortobágy...
Și despre parc: a fost înființat în 1973 și are o arie protejată de 82.000 hectare. Este cea mai veche pășune naturală din Europa. Are un sol alcalin perfect pentru creșterea ierbii, asta fiind explicația pentru bogăția în plante. În interiorul pusztei sunt oaze de mlaștină care constituie habitatul multor păsări. Se estimează că aici ar trăi cca. 340 de specii, din care cca. 160 cuibăresc în Hortobágy. Pasărea cea mai reprezentativă este cocorul cenușiu,
despre care deja v-am vorbit. Din 1999, Parcul Național Hortobágy a intrat pe lista UNESCO, în special datorită continuității de peste 2000 de ani a vieții păstorești de aici. Rasele de animale specifice și particulare acestei zone sunt:
Vaca cenușie maghiară

Capra Ráczka

Porcul de Mangalita

Calul Nonius

Ar trebui să vorbesc și despre bucătăria deosebită a acestor locuri; sunt o mulțime de rețete care au plecat de aici, din Hortobágy. Dar n-am încercat decât clătitele cu carne și sos alb și roșu, hmmmm, o delicatesă... Promit însă să mai revin și cu alte feluri...
Și câteva poze:
Podul cu nouă arce și statuile din bronz reprezentând păstori în bunde maghiare

Pásztormúzeum sau Muzeul dedicat vieții păstorești în Hortobágy


Un vițeluș gălăgios ura „bine ați venit” în parc...


Cică ăsta era un catâr sau măgar tibetan... O fi, dacă așa zicea plăcuța...

Vulpița de care v-am vorbit...

Alte imagini:















